Scris de Constantin Crânganu
Născută în a doua jumătate a secolului al XX-lea, mișcarea ecologistă, amorsată de autori precum William Vogt, Rachel Carson ori Paul Ehrlich, și-a propus la începuturi salvarea mediului înconjurător de la otrăvirea cu DDT, apoi cea cu azbest, CFC ș.a. Pe lista obiectivelor ecologiste s-au înscris apoi ploile acide și radiațiile produse de centralele nucleare (v. grupul Greenpeace).
Dar acestea se pare că nu au fost suficiente pentru a potoli patosul revoluționar și activist al membrilor mișcării. Ei tânjeau după ceva mai important: o amenințare ecologică existențială, care să le insufle mai multă energie și sens luptei lor.
O vreme, s-a speculat ideea anihilării globale din cauza războiului nuclear. La sfârșitul anului 1983, un grup de oameni de știință, avându-l printre ei pe faimosul fizician Carl Sagan, au publicat un articol care introducea scenariul apocaliptic al unui război nuclear planetar, care, susțineau autorii, s-ar solda cu o „iarnă nucleară”. Dar alți specialiști, civili și militari, au dezamorsat imediat bomba lui Sagan et al., declarând că „iarna nucleară” a murit, cauza morții fiind o lipsă notorie de integritate științifică. Mai mult chiar, s-a spus că toată afacerea cu „iarna nucleară” a fost motivată politic:
O politizare a științei suficientă ca să producă comercializarea unei simple conjecturi drept dovadă irefutabilă… Produsul pentru care se face reclamă nu este știință, ci o fantasmagorie mortală care lovește direct fundațiile managementului de criză, o încercare de a transforma doctrina Alianței [NATO] despre un răspuns flexibil într-o viziune periculoasă. [i]
Ei, și?! Ecologismul poate muri , dar nu se predă!
La începutul anilor 1990, Războiul Rece se terminase, Uniunea Sovietică dispăruse, „Sfârșitul istoriei” devenise un bestseller, așa că popoarele din Occident s-au trezit fără dușmanul extern împotriva căruia să-și focalizeze energiile negative. Implozia comunismului a măgulit orgolii, pe de o parte, dar a creat și un gol neliniștitor, pe de altă parte:
„Fiind singurul câștigător într-un conflict, însemna să concentrezi asupră-ți toate acele critici care ar fi putut să se îndrepte asupra altora”.
S-a ajuns astfel la o situație inedită, greu de imaginat: Dați-ne dușmanul înapoi ! (Pascal Bruckner). În aceeași perioadă, printr-o prestidigitație ingenios-amuzantă, încălzirea globală antropogenă a devenit schimbare climatică, un termen voit ambiguu pentru că nu dădea nicio indicație precisă cu privire la direcția în care s-ar schimba clima. În actualul limbaj climatico-orwellian, schimbarea climei funcționează ca un eufemism prost deghizat al încălzirii globale antropogene.
Schimbarea climei a devenit astfel noul dușman împotriva căruia trebuia luptat cu orice arme și muniții posibile. Rezultatul exagerărilor și propagandei neîngrădite din ultimele trei decenii a condus la transformarea schimbării climei într-o posibilă catastrofă intens mediatizată.
Obiectivele mișcărilor climatice s-au concentrat pe o serie de parametri diferiți deveniți rapid obiective politice: stabilizare (Rio 1992), reducerea procentuală a emisiilor (Kyoto 1997), concentrații atmosferice ale CO2 (Copenhaga 2009) și schimbarea temperaturii medii globale față de perioada preindustrială (Paris, 2015). Începând din 1995, Națiunile Unite au organizat anual 28 mitinguri internaționale (COP) unde sute de participanți discută, propun și aprobă măsuri de reducere a emisiilor de CO2 și alte politici climatice.
Care sunt rezultatele zecilor de ani de lupte pe frontul climatic? Cititorilor mei le-am oferit de-a lungul timpului, date concrete pentru a putea evalua eficiența acestor strădanii din ultimele decenii. Iată mai jos ultimele statistici publicate în studiul publicat pe 22 august 2024 în revista Science: Climate policies that achieved major emission reductions: Global evidence from two decades
În perioadă 1998 – 2022, doar 4% din politicile climatice evaluate au avut un impact substanțial (63 din 1.500)
Emisiile totale în perioada respectivă au fost de 778Gt CO2e
Reducerea totală a emisiilor din 41 țări, incluzând SUA, China, India ș. a. a fost de 0,6 – 1,8 Gt CO2, adică 0,08 – 0,23%
Două decenii de politici climatice vizând reducere emisiilor de CO2 au avut impact aproape zero – 0,15%
Cine este de vină pentru nereducerea așteptată a emisiilor de gaze cu efect de seră? Cine este de vină că lumea continuă, de zeci de ani, să-și asigure necesarul energetic (electricitate și căldură) în proporție de circa 80% din arderea combustibililor fosili? De ce s-a orientat omenirea spre cărbuni, petrol și gaze ca să producă oțel, ciment, îngrășăminte, mase plastice, medicamente ș.a.m.d.? Răspunsurile mele sunt cunoscute și repetate de multă vreme. Dar aș dori să discut aici o idee care a început de câțiva ani să fie vehiculată de stânga climatică și de unii universitari:
Omenirea și planeta însăși nu s-ar mai confrunta cu amenințarea schimbării climei (aka încălzirii globale) dacă sistemul capitalist ar dispărea și ar fi înlocuit cu socialismul.
Atacurile la adresa capitalismului, considerat responsabil pentru creșterea nesustenabilă, maximizarea profiturilor, lipsa unei planificări economice centralizate și tot soiul de alte imoralități, au adăugat și „păcatul” climatic. În 2014, Naomi Klein a început asaltul publicând o carte-manifest – This Changes Everything: Capitalism vs. the Climate. Au urmat și alții: Kate Raworth (2017), Doughnut Economics: Seven Ways to Think Like a 21st-Century Economist; Jason Hickel (2020), Less is More: How Degrowth Will Save the World; Kohei Saito (2024), Slow Down: The Degrowth Manifesto.
După cum se poate observa din citirea ultimelor două titluri, atacurile anti-capitalism folosesc un eufemism – Descreștere – pentru a propovădui un fel de socialism mondial care ar desființa capitalismul și ar reduce activitățile economice. Ca și mișcarea fracktivistă din perioada 2010 – 2015, care, după difuzarea pseudo-documentarului Gasland, a mobilizat cohorte de activiști și unii universitari impostori (fără cunoștințe experte despre fracturarea hidraulică sau forajele orizontale dirijate), mișcarea Descreștere și-a găsit publicitate din ce în ce mai favorabilă în publicații precum The New York Times[ii] (nu-i de mirare!) sau Nature.[iii] Este foarte posibil totuși, ca, urmând soarta fracktivismului, mișcarea Descreștere, în ciuda celor aproape 44.000 articole listate pe Google Scholar, să-și găsească locul cuvenit în lada de gunoi a istoriei.[iv] Sau pe ziduri.
Să admitem, totuși, ca ipoteză, că Descreșterea și forțele eco-socialiste și-ar atinge scopul final și vor elimina sistemul capitalist, în principal proprietatea privată, piețele libere, comerțul liber, concurența economică în vederea creșterii profitului. Ce ar putea socialismul pune în loc pentru eliminarea „crizei climatice” contemporane?
Planificare centralizată : În cadrul socialismului, economia ar fi planificată în mod centralizat (stil Gosplan, pentru toate sectoarele), ceea ce ar permite o alocare mai rațională a resurselor, în conformitate cu limitele ecologice. Acest lucru contrastează cu natura haotică a piețelor capitaliste, în care deciziile de producție sunt adesea motivate mai degrabă de profit decât de considerente sociale sau de mediu. Descreșterea sprijină această viziune prin susținerea unei economii planificate care respectă limitele ecologice și ar adopta politici concepute pentru a ține cont de contribuția și responsabilitatea comunității.[v]
Proprietate colectivă și autogestionare: Descreșterea se aliniază principiilor socialiste prin promovarea proprietății colective a resurselor și a autogestionării proceselor de producție. Această abordare urmărește eliminarea exploatării și împuternicirea lucrătorilor, creând un sistem în care producția vizează în mod direct satisfacerea nevoilor comune, mai degrabă decât generarea de profit. Proprietatea obștească asupra industriilor-cheie, în special asupra producției de energie, ar elimina motivațiile bazate pe profit care conduc adesea la daune ecologice. De exemplu, trecerea la sisteme publice de energie obținută din surse regenerabile ar putea facilita eforturile rapide de decarbonizare fără constrângerile impuse de concurența de piață.
Cum s-ar putea face tranziția de la capitalism la socialism? Ca și tranziția inițială, prin revoluție. Mulți susținători ai Descreșterii pledează pentru o abordare revoluționară a dezmembrării capitalismului, mai degrabă decât pentru o simplă reformă a acestuia. Aceștia consideră că adevărata durabilitate poate fi obținută numai prin instituirea unui sistem socialist care modifică fundamental relația dintre oameni și natură.
Închei formularea ipotezei și încep să întreb:
Cum ar putea concret noul socialism să reducă încălzirea globală? Printr-o formă de control mondial al economiei? Prin controlul prețurilor, așa cum promite candidata democrată pentru Președinția SUA?
Ce exemple ne oferă vechile și actualele economii socialiste despre rezolvarea problemelor climatice?
În Uniunea Sovietică și Europa de Est socialistă, bilanțul realizărilor ecologice este un prim semnal de avertizare. Aceste regimuri au prioritizat în mod frecvent producția industrială în detrimentul sustenabilității ecologice, ceea ce a dus la o poluare gravă și la distrugerea habitatelor. De exemplu, dezastrul din Marea Aral ilustrează modul în care practicile agricole impuse de stat au condus la rezultate catastrofale pentru mediu.
Pentru a pune în practică definiția lui Lenin – Comunismul înseamnă puterea Sovietelor plus electrificarea întregii țări – s-au ars cantități imense de cărbuni, producându-se o poluare semnificativă. Cărbunele din bazinul Donbas (Ucraina) a fost proslăvit de propaganda oficială drept „inima care bate a economiei sovietice”. Este drept că pe vremea aceea încălzirea globală antropogenă nu fusese încă inventată, iar Lenin și Troțki (originar din Ucraina și puternic implicat în exploatarea cărbunilor din Donbass) aveau alte preocupări.
Nici în România socialistă, catastrofele ecologice nu au lipsit, afectând largi suprafețe și mulți oameni. Cîteva exemple:
– Dezastrul chimic de la Deva (1968): O deversare chimică majoră la fabrica Combinatul Chimic din Deva a provocat poluarea gravă a râului Mureș și a mediului înconjurător.
– Dezastrul din satul Geamăna (1978): Satul Geamăna a fost înghițit de deșeuri toxice de cupru de la mina Roșia Poieni. Deșeurile, amestecate cu cianură și alte substanțe chimice, au dus la contaminarea gravă a mediului.
– Poluarea Deltei Dunării: Deșeurile industriale, scurgerile agricole și deversările de petrol au contribuit la poluarea semnificativă a Deltei Dunării, un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.
– Despăduriri: În perioada comunistă au avut loc defrișări extinse pentru a satisface cererea de lemn și pentru a crea terenuri agricole, ceea ce a dus la eroziune, pierderea habitatului și impact climatic.
– Ploi acide: Emisiile industriale au cauzat ploi acide, deteriorând pădurile, lacurile și culturile agricole.
– Poluarea aerului în zonele industriale: Orașe precum București, Ploiești și Copșa Mică s-au confruntat cu o poluare gravă a aerului din cauza industrializării intensive. Emisiile de la fabrici și centrale electrice au cauzat probleme de sănătate și degradarea mediului.
– Negru de fum: Copșa Mică, considerat cel mai poluat oraș din România și al doilea din Europa, după Cernobîl.
Pe alte meleaguri, în 2006, Republica Populară Chineză a depășit SUA, devenind cel mai mare emițător anual de gaze cu efect de seră din lume. În 2022, emisiile chineze de CO2 au fost enorme: 11,4 miliarde de tone metrice, iar locuitorii de acolo au în prezent amprente de carbon mult peste media globală.
Există în prezent țări socialiste (Cuba, Coreea de Nord, Venezuela ș.a.) în care Descreșterea sau creșterea aproape-zero sunt prezente. Dar nu există niciun fel date care să demonstreze capacitatea sistemului lor de a rezolva „criza climatică”. Există, de asemenea, multe țări cu lideri de stânga (Brazilia, Columbia, Chile, Mexic, Sri Lanka ș.a.) ale căror realizări climatice merită observate și evaluate în viitor.
Ceea ce m-a surprins cercetând literatura eco-socialistă este că niciun autor, din zecile de mii care au pledat pentru Descreștere, nu trăiește într-o țară socialistă, ci undeva în Vestul prosper și opulent. Este ca un elogiu al sinuciderii în fața unei mese îmbelșugate (A. Schopenhauer).
Capitalismul și adaptarea la schimbarea climei
Geofizicianul și climatologul Patrick T. Brown, pe care l-am prezentat cititorilor români aici și aici, a publicat recent un eseu instructiv și interesant despre Descreștere – Don’tGiveUpOnGrowth. Brown argumentează pertinent că, departe de a fi un dezavantaj în ceea ce privește adaptarea la schimbarea climei și, în cele din urmă, soluționarea acesteia, productivitatea economică – susținută de proprietatea privată, piețe și prețuri – este principalul nostru atu.
În legătură cu planificarea economică centralizată, Brown scrie:
În apărarea sa pentru o economie planificată, Karl Marx a afirmat că numai ceea ce este planificat este rațional. Atunci când s-a încercat punerea în aplicare a ideilor lui Marx [în Rusia țaristă], cel mai important obstacol a fost găsirea unor autocrați și planificatori binevoitori. Cu toate acestea, mai relevantă pentru problema adaptării la schimbarea climei a fost presupunerea lui Marx că planificatorii tehnocrați ar putea avea suficiente informații și cunoștințe pentru a fi efectiv raționali, chiar dacă ar fi binevoitori. În schimb, Ludwig von Mises a susținut în 1920 că „socialismul înseamnă abolirea economiei raționale”, susținând că, fără proprietate privată și mecanisme de stabilire a prețurilor pe piața liberă, nu există nicio modalitate de a calcula cea mai „rațională” alocare a resurselor. O analiză a peisajului măsurilor de adaptare la schimbarea climei în economiile productive îl sprijină mai mult pe von Mises decât pe Marx.
În acest context, Brown aduce în discuție și un studiu publicat în 2018 de National Bureau Of Economic Research despre rolul esențial al piețelor în adaptarea la schimbarea climei:
…piețele din agricultură semnalează în mod eficient riscurile climatice emergente, determinând ajustări precum modificarea modelelor de cultivare, a practicilor de irigare și chiar deplasarea geografică a producției agricole către zone mai puțin vulnerabile. Dacă anumite culturi devin mai puțin viabile într-o regiune, acestea pot fi cultivate în altă parte și comercializate pe piața mondială, mediind orice efect asupra aprovizionării totale cu alimente. Acesta este un exemplu specific al principiului mai general al avantajului comparativ Ricardian, în care, în acest caz, capitalismul facilitează în mod natural distribuția eficientă a producției în întreaga lume, permițând regiunilor să se specializeze în bunurile și serviciile pentru care sunt cele mai potrivite.
Dacă un observator obiectiv ar dori să facă o listă cu contribuțiile capitalismului la creșterea rezilienței în fața schimbării climei, Brown propune o listă pe care nicio țară socialistă, veche sau actuală, n-ar putea-o egala:
– John Deere, o întreprindere privată, a fost la originea dezvoltării a numeroase utilaje care au îmbunătățit productivitatea culturilor, inclusiv agricultura de precizie recentă ajutată de tractoare ghidate prin GPS și alte echipamente de „agricultură inteligentă” care permit agricultorilor să optimizeze mai bine plantarea, irigarea și recoltarea.
– Firme precum Nutrien și Yara International au dezvoltat îngrășăminte avansate care sporesc productivitatea culturilor, iar companii precum Bayer au inovat în domeniul editării genetice, facilitând crearea de culturi rezistente la secetă și la dăunători.
– Dezvoltarea industriei de oțel american – un element esențial al infrastructurilor care asigură reziliența climatică, a beneficiat de o figură emblematică a capitalismului, Andrew Carnegie.
– Mai recent, firme private precum LafargeHolcim și CEMEX sunt în spatele dezvoltării betonului de înaltă performanță, Saint-Gobain produce sticlă temperată de cinci ori mai rezistentă decât sticla normală, iar clădirile, podurile, digurile, barajele etc. sunt asamblate la costuri relativ scăzute cu ajutorul mașinilor produse de Caterpillar și Komatsu.
– Una dintre cele mai importante invenții care asigură confort climatic a fost aerul condiționat. În timp ce lucra pentru compania privată Buffalo Forge Company în 1902, Willis Carrier a inventat primul sistem modern de aer condiționat și apoi a fondat Carrier Engineering Corporation. De la răcirea spațiilor mari, industriale, s-a ajuns în 1929, prin contribuția companiei Frigidaire, la producerea unei instalații AC pentru răcirea locuințelor. Au urmat succesiv multe alte contribuții ale altor companii private –General Electric, Carrier, Trane, Daikin și Lennox – care au îmbunătățit eficiența și accesibilitatea aerului condiționat. Existența unei concurențe economico-tehnologice între firmele menționate a condus la dezvoltarea unor inovații precum sistemele VRF (debit variabil de agent frigorific), termostatele inteligente și compresoarele eficiente din punct de vedere energetic.
Pentru românii care au trăit în „anii de glorie ai socialismului multilateral dezvoltat”, posedarea unui aparat AC în locuințele lor era un vis care a devenit realitate doar după răsturnarea regimului impus de Armata Roșie în 1945.
Concluzii
Deși s-a creat o nișă foarte redusă de discuții și lansări de idei despre Descreștere, urmată de victoria totală a socialismului ca soluție finală pentru „criza climatică”, avem de-a face, în cel mai bun caz, cu o utopie, cu absolut nicio șansă de a deveni vreodată lege sau politică oriunde pe glob. Dar, în timp ce propunerile actuale ale fanilor Descreșterii sunt neserioase, rizibile și nu au nicio șansă de a deveni lege, atitudinea anti-creștere care stă la baza lor este mult mai răspândită – și această atitudine nu ar trebui ignorată total.[vi]
Adaptarea la schimbarea climei a fost și este încă un succes răsunător al Creșterii economice capitaliste rapide, de la debutul Revoluției Industriale. Eco-socialiștii și, în general, criticii capitalismului, propun alternative care pot fi încadrate în Nirvana fallacy (de exemplu, Purtarea unei măști este inutilă deoarece nu mă va proteja total pe mine sau pe alții de coronavirus. Deși măștile nu oferă protecție completă, o anumită protecție este mai bună decât deloc). Nu alegem între un sistem imperfect, dar funcțional, și o soluție perfectă, dar utopică. Alegerea trebuie să fie făcută între aranjamente alternative din lumea reală, nu din cea a viselor.
P.S.1 Dacă cineva dorește să urmărească o eco-socialistă prezentându-și poziția față de „criza climatică”, poate irosi 1 min 13 sec aici.
Este vorba de Carola Rakete, o europarlamentară din Germania, născută în 1988. Pe 18 septembrie 2024, dumneaei a adus la cunoștința popoarelor UE cine a produs recentele inundații din Polonia, Ungaria și România:
Inundațiile actuale din întreaga Europă sunt o crimă climatică provocată de corporațiile fosile! Trebuie să le facem să plătească pentru crimele lor, trecute și prezente, în Europa și în Sudul global!
Cum să le facem să plătească? Foarte simplu și revoluționar, ca pe timpul lui Lenin, Stalin sau Gheorghiu-Dej:
Trebuie să interzicem rapid combustibilii fosili, să naționalizăm corporațiile fosile și să le folosim banii pentru a plăti daunele.
Respectiva europarlamentară are toate șansele să o depășească pe fosta vedetă eco, Greta Thunberg. Nu am văzut/auzit nicio reacție din partea auditoriului, care s-o tragă ușor de mânecă pe înfocata eco-socialistă și să-i spună că acele corporații fosile nu se ocupă, totuși, cu producerea ploilor, vânturilor sau inundațiilor.
P.S.2 Oricine a admirat-o pe Greta Thunberg atunci când pretindea că sprijină cauza climatică trebuie să se simtă ca un idiot* acum, când s-a transformat într-o jihadistă în toată regula: From climate change to Islamic Jihad
*Idiotul lui Dostoievski credea că frumusețea va salva lumea.
Idiotul contemporan credea că Greta va salva lumea de apocalipsa climatică.
Preluat din LINK
Comentários