Pentru prietenii mei un text mai vechi : Nu cred ca aveam mai mult de sapte ani. Locuiam într-o casa ce apartinea fabricii Industria Sârmei din Câmpia Turzii. Erau de fapt cinci astfel de case, aproape identice, închiriate mai multor familii de ingineri si tehnicieni. În ziua aceea, Sandel, prietenul meu din copilarie avea în minte numai nazbâtii.
Era sfârsitul lunii mai si capsunile din gradina vecinilor îl ademeneau. N-a fost greu sa ma convinga sa-l insotesc. Pentru el pericolele pareau inexistente. Pentru mine prietenia era "pe viata si pe moarte"! Calda, însorita si plictisitoare curgea dupa-amiaza. Ne-am strecurat prin spatele bucatariilor spre a ajunge în gradina cu pricina. Tiptil, pe nesimtite, în incinta de doar câtiva metri patrati, iata-ne gustând fructele aromate, proaspete si rosii. Inima bubuia în piept caci imprevizibilul ne însotea. Deodata auzim scârtâitul uneia dintre porti. Sandel tusti...iute ca un iepure, dispare de lânga mine. Culcat pe burta, pe carare, cu nasul în tarâna si frunze, stau nemiscat cu dorinta de a fi invizibil. Cred ca vesnicia si minutul acela de tacere au fost identice. Aud o voce blânda ce ma îndeamna sa ma ridic si sa ma apropii. O fac încet, cu barbia în piept, coplesit de neputinta si rusine. (Voi regreta mereu ca n-am privit fata acelei admirabile femei).
Ajuns lânga ea, o mâna usoara mi se aseaza pe crestet mângaindu-ma, în timp ce vocea ei rostea urmatoarele cuvinte: "Când vei dori sa manânci capsuni vino si spune-mi, iar eu îti voi da. E foarte urât sa furi. Hai, du-te acum acasa". Ce zi ciudata. Nimic nu decurgea dupa logica, dorintele si închipuirea mea. Sandel se dovedise las. Statea ascuns, considerând ca l-am pârât. Eu asteptam pedeapsa ce înca nu venise, iar mama se comporta ca si cum nimic nu s-ar fi întamplat. Îndoiala, rusinea, dezamagirea si tristetea însotisera seara si noaptea acelei zile. Abia când zorii s-au ivit luminosi si veseli, confirmându-mi ca Doamna Buona nu a spus nimic parintilor, am trait cu o intensitate inegalabila sentimentul acelei bunatati care te învinge. Tot ce cunoscusem pâna atunci - ca razbunare si atitudine critica dezlantuita - disparusera spre uimirea mea. Rautatea, cu argumentele si hartuielile ei - esuase în oceanul acela de respect si admiratie. Ma acaparase discretia acelei generozitati ce nu urca pe scena lumii, nu judeca, nu pretinde, nu demonstreaza, ci doar ofera si se ofera ca florile si capsunile gradinii. Rezona departe, ca si cântecul pasarilor ajuns la ceruri.
Discretia si tacerea acelei bunatati a devenit în timp nu doar amintire, ci loc de popas, oaza racoroasa în desertul fierbinte, indiferent si neîndurator al nimicniciilor vietii. Perfectiunea era gestul acelei femei ce întemeiase în amiaza fierbinte, prin iertarea si compatimirea ei, un tarm de odihna si libertate în inima mea de copil. Fara un astfel de reper as fi ratacit mult timp neîntelegând ca superioritatea autentica si nobletea nu constrâng, ci cheama.
N-as fi reusit probabil sa iert la rându-mi nedreptatile îndurate pe parcursul anilor, fara sa port în adâncurile fiintei misterul acelui gest. Exista perle, bijuterii, diamante si pietre pretioase ce fascineaza prin forma lor sublima, desavârsita prin arta adevaratilor maestri. Aici împietrirea neinsufletita a materiei, a mortii, se preschimba în sarbatoare. Dar launtric, spiritul ce slefuieste frumusetea nu se încheie si nu se închide ca viata în seminte, ci izbucneste asemenea ei, mereu creativ, ca o primavara.
Daca nu ma insel, Schiller spunea : "Amintirea e singurul paradis din care nu ne alunga nimeni!" Dar, cand amintirea este cosmar si iad, cine ne va elibera din interiorul ei? Uitarea? - cea care nu ne mai confera identitate? Iubirea, pare a fi singura modalitate prin care "forma" si "continutul", pasesc fara teama, in eternitate.
Comments