Occidentul a intrat în declin când a încetat să-şi mai înţeleagă geniile. Într-o carte faimoasă intitulată chiar aşa, Declinul Occidentului, Oswald Spengler constata că drumul spre infern al occidentalismului a început cu mirajul ideii de progres, care miraj elimina din cultură cunoaşterea tacită. Puterea non-verbalizabilă a unor exemplare umane de a fi pilde demne de urmat – iată un exemplu de cunoaştere tacită.
Dogma „Totul este şi trebuie să fie verbalizabil” stă la începuturile declinului occidental. Un alt geniu, Wittgenstein, la rândul său, a devenit faimos pentru cenzurarea acestei dogme: nu totul este verbalizabil, iar ceea ce este verbalizabil e plin de nonsensuri şi de false probleme.
Ideea de progres s-a impus şi prin neînţelegerea lui Spengler, şi prin înţelegerea greşită a lui Wittgenstein. Azi nu se mai vorbeşte nici măcar de sensul economic al cunoaşterii tacite: faptul că nimeni nu poate cunoaşte „geniul” ce acţionează în realitatea pieţelor. Dimpotrivă, ne facem idoli din cei care susţin că pot verbaliza cunoaşterea tacită (prin definiţie non-verbalizabilă) a evoluţiilor economice, cum este azi Klaus Schwab, preşedintele Forumului Economic Mondial, un neomarxist luciferic care este stăpânit de convingerea că nimic nu e tacit, totul poate fi cunoscut în economie, şi anume luând ca stea polară ideea de progres.
Ceea ce se pierde sub mirajul progresismului este întotdeauna un fapt, unul care rămâne totalmente necercetat: se pierde ceva când altceva se câştigă? Necercetarea aceasta face din cultura occidentală a progresului non-stop o pasăre cu o singură aripă. Zborul ei nu mai tinde către cer, ci către infern.
Iată, de pildă, revenirea ideii dirijării pieţelor în gândirea conclavului de la Davos. În lumea economiştilor oneşti, încă din 1918 a fost clarificat falimentul iminent al dirijismului economic. Spun, în clar, că este malonestă revenirea la acest dirijism pentru că el propune o utopie de nerefuzat (o mai dreaptă distribuire a avuţiei), ştiindu-se, matematic, că singurul rezultat pe termen lung al utopiei nu este echitatea distribuirii averilor, ci concentrarea lor în centre oligarhice de putere financiară.
Capacitatea culturală a Occidentului de a refuza această utopie mincinoasă a scăzut până aproape de zero. Ar fi fost necesar respectul pentru cunoaşterea tacită (despre care a scris mai întâi Oswald Spengler) pentru a produce argumentele refuzului.
Noi, cei care nu am trăit degeaba sub comunism, nu ştim pe căi culturale, ci prin experienţă directă, că primul răspuns al libertăţii umane faţă de piaţa dirijată dintr-un centru este piaţa neagră.
O parabolă acum. Dirijismul globalizat face să lipsească, de pildă, săpunul de calitate de pe o piaţă într-o anume conjunctură, mai scurtă ori mai lungă. Imediat au să răsară mici negustori care fabrică săpun de calitate. Care va fi reacţia oficială? Acest săpun nu are autorizările necesare pentru comercializare! Ce urmează? Închisoarea.
Înţelegeţi oare de ce globaliştii vor să pună şaua lor pe sistemele de justiţie din lume? Azi judecătorii nu prea mai au habar că vocaţia lor originară ţinea şi de cunoaşterea tacită, nu doar de cea verbalizată în lege. Declinul şcolilor de drept a premers declinului general. „Nu am venit să stric Legea, ci să o împlinesc” – spusa aceasta arăta către importanţa cunoaşterii ce nu poate deveni literă de lege.
Cum învaţă un copil să vorbească? Cunoaştere tacită. Cum învaţă un adolescent să iubească? Cunoaştere tacită. Cum învaţă cineva să fie fericit? Cunoaştere tacită. Cum învaţă o comunitate comunul care o constituie? Cunoaştere tacită. Cum ajung preţurile să fie juste? Cunoaştere tacită.
E mult mai multă justă justiţie în acest tacit decât în verbalizare.
A tăia această aripă a lumii produce furtuni de frazeologie goală ce se prezintă ca un plin.
Tocmai trăim într-o astfel de lume. La parlamentarele recente, generalul Gabriel Oprea a candidat în numele unui UNPR fără „pile”. A luat 825 de voturi. Ne dăm seama cât falset avea frazeologia care l-a propulsat, în urmă cu câţiva ani, la vârful statului? El era convins că e un Pavarotti al politicului. Căci această frazeologie e o formă de nebunie a înşelării de sine.
Înşelarea de sine e boala declinului în care ne afundăm. Wittgenstein a fost pe punctul de a se sinucide din pricina înşelării de sine. Nu i-a trecut prin cap să-şi ducă iluziile sinelui la o condiţie parlamentară.
Articol a lui Ioan Buducă - Cotidianul
Commentaires