Câmpul de conștiință

O posibilă clarificare printr-un discernământ înalt normativ a tuturor aspectelor ce pot fi asociate vieții spirituale și nu numai, necesită un demers obligatoriu: recursul la conștiință și înțelegerea acesteia într-un cadru mult mai larg, care poate integra categoriile psihologiei clasice în arealul spiritual profund.

În discursul psihologiei moderne, ideea de conștiință este tratată în latura ei socială respectiv individuală, abordarea acestor aspecte necesitând o manieră unitară, sinergică, integrativă, între conștiința socială şi conștiința individuală existând raporturi complexe şi de unitate.

Există de asemenea demersuri de analiză a conștiinței în sensul fenomenologic şi structuralist (E. Husserl), asocierea unui model de câmp vizual în care se identifică un centru-”focarul de conștiință” și zonele periferice (W. Wundt), interpretarea conștiinței clare fiind un efect de iluminare sau insight (K. Buhler). Este avansată de asemenea delimitarea zonei conștiinței clare, de conștiința crepusculară, o intermediere între conștiință şi psihismul inconştient. Considerat relativ static, acest tablou al psihicului conştient şi inconştient coincide cu cel furnizat de neurofiziologie care introduce conceptele de dominantă (A. Uhtomski), focar de excitabilitate optimă (Pavlov), stare de vigilenţă (V. Penfield) etc. Sunt surprinse însă și prezentări ale dinamicii conștiinței, sugerându-se ideea unui „torent" al stărilor psihice haotice, heterogene, în care e-ul operează transformări asemenea unui sculptor în piatră (W. James).

P. Janet este primul dintre cei care arată că fenomenul de conștiință nu există altfel decât ca o priză de conștiință, sau conştientizare, în timp ce Rubinstein susține că abordarea psihologică a conștiinței exclude posibilitatea ca aceasta să fie privită ca un produs finit.

Din punct de vedere psihologic, conștiința este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui însuşi. Aceasta presupune un ansamblu de cunoştinţe prin intermediul cărora reflectarea lumii dobândește înţelesuri. Cunoştinţele apar ca premise şi produse ale activităţii de reflectare conştientă. Deci, susține psihologia modernă, nu se poate afirma existenţa unei conștiințe, în genere, ci a unor stări psihice situate în diverse faze, la diverse niveluri de conştientizare, de claritate şi luciditate;

O abordare originală ne oferă Bergson care prezintă conștiința ca o construcţie între instinct şi inteligenţă, ca o organizare inteligentă a elanului vital, ca un punct de articulaţie între durată şi spaţiu, ca o zonă disponibilă în care se zămislesc acţiunile. Pentru Bergson, concepută ca un interval de actualitate, conștiința semnifică, în primul rând, memorie, ca o conservare şi o acumulare a trecutului în prezent. Aceasta este baza acţiunii care presupune interes, atenţie selectivă, decizie. M. Dufrenne face un pas mult mai îndrăzneț afirmând că: „conştiinţa este mai mult decât cunoaştere, ea este cunoaşterea cunoaşterii", deci o multiplicare şi coordonare a planurilor de activitate psihică.

A. Fessard susține că esenţială în procesul conștiinței este integrarea experienţei astfel ca să poată fi totodată unică şi multiplă, în fiecare din momentele ei. Ceea ce se integrează, dobândind atributul de conștiință sunt procese informaţionale şi tensionale de ordin psihic, mai mult sau mai puţin elementare, şi care ar putea fi calificate, în ipostaza lor anterioară, ca nonconştiente sau inconştiente.

Relaţiile dintre conștiință şi psihismul inconştient pot fi de sinergie, complementaritate sau contrarietate, aceasta din urmă reprezentînd tematica predilectă doctrinelor psihanalitice, toate viciate de eroarea subaprecierii însemnătăţii factorului conştient.

Structura subiectivă a semnalului complex conştient implică o relaţie biunivocă de la obiect spre subiect şi de la subiect spre obiect. În acest sens am putea înţelege intenţionalitatea pe care Ed. Husserl o consideră ax al fenomenelor conştiente în care se întîlnesc noematicul, deci latura obiectuală şi noeticul ce exprimă subiectivitatea.

Mult mai sugestivă, în sens de deschidere spre alealul spiritual, este viziunea lui Henry Ey care consideră că structura primară a conștiinței este noesonoematică, conștiința fiind deschisă atât spre obiect cât şi spre subiect (conștiința despre lume şi conștiința de sine). Prima este genetic decisivă, conștiința de sine sau autoconştiinţa, apărând ca un revers al conștiinței despre lume, rezultă, în cea mai largă măsură, din recurenţele mediului social şi uman asupra individului, în timp ce conștiința despre lume este coercitivă, prezentând măsura reală a lucrurilor, necesitatea obiectivă inexorabilă, conștiința de sine este condiţia esenţială a activismului autoreglator, a selectivităţii şi intervenţiei creative în mediu. H. Ey insistă asupra conceptului de câmp de conștiință, înţeles ca „o totalitate limitată şi organizată autohton", ca „o scenă a actualităţii trăite", ca trăire a experienţei avute în cadrul câmpului total perceptiv prin mijloacele limbajului şi în condiţiile derulărilor operaţionale. În consecinţă, acest sens al „transparenţei" pe care o oferă câmpul odată instalat, implică stări de conștienţă. În stările de afect intervine o îngustare a câmpului de conștiință datorită proeminenţei unor tendinţe. Normal, câmpul de conștiință este dirijat, orientat si polarizat, tăsătura sa distinctivă fiind organizarea. Astfel, particularitățile câmpului de conștiință vor fi manifeste prin trecerea succesivă de la un nivel la altul (verticalitate), prin ”necesitatea perpetuă de schimbare a perspectivei” și prin legalitatea exprimată în organizarea riguroasă, coerentă a sistemului cognitiv în ordinea implicațiilor necesare, bazate pe o anumită structură operațională.

Acest excurs în arealul conștiinței se dorește a fi continuat cu referire la conștiința morală, dar și la aspectele generale și specifice care pot dezvălui spiritualitatea umană manifestă în sens ontic, profund și în sens religios. De asemenea este necesar să clarificăm relațiea dintre exercițiul spiritual și evenimentele de conștiință, dar și modul de operare a sistemului de norme care generează și definesc spațiul spiritual, respectiv modul în care aceste norme sunt integrate la nivelul conștiinței și asumate la nivelul personalității.