Perspectiva ştiinţifică în problema religiei şi rolului ei fundamental în devenirea societăţii umane ne poate releva că toate tipurile de autoritate religioasă se întemeiază pe ideea de charismă şi pe cea de autoritate. În istoria şi sociologia religiilor, termenul charismă este atribuit definitiv, deplin, creştinismului. În afara spaţiului semantic creştin, el, ca termen, mai poate fi întâlnit sub forma uzuală: donatinum sau charisma, numind o donaţie de bani a unui rege sau împărat cu ocazia încoronării sau a sărbătoririi zilei sale de naştere. Ca dar (charisma) se opunea opsoniei (salariului de soldat). Găsim, dealtfel, sensul de „dar“ dat charismei în vechile papirusuri. Sensul delimitării a două categorii: dau înţelesul de apo agorasias pentru avutul dobândit prin cumpărare faţă de apo charismatos, care însemna avere primită „în dar“. Consacrarea definitivă a charismei ca termen creştin o vom întâlni, însă, în Noul Testament, unde va desemna „darul harului“. Vom vedea că Sfântul Apostol Pavel împărţea romanilor Charisma – „dar duhovnicesc“ (Romani, 1, 11), cerându-le să râvnească charismata (harurile vieţii creştine). Un exemplu explicit: „plata păcatului este moartea, dar charisma lui Dumnezeu este viaţa veşnică“, cu sensul de harul şi iertarea lui Dumnezeu.
De asemenea, chemările Sfântului Apostol Petru adresate celor mulţi de a se sluji unii de alţii după propriul lor dar (propria lor charismă dată de Dumnezeu) trimit direct la sensul de înzestrări naturale pe care fiinţa umană le posedă (ca dar al lui Dumnezeu).
Dealtfel, charisma semnifică „darurile speciale care pot fi exersate în serviciul Bisericii“: profeţie, slujire, învăţare, milostivire, vorbire în limbi etc., „întreaga idee de bază a cuvântului este aceea a unui dar gratuit şi nemeritat, ceva ce vine din harul lui Dumnezeu şi care nu ar fi putut să fie niciodată realizat, obţinut sau posedat prin efortul propriu al omului“.
Interesant este faptul că, în exercitarea autorităţii, charisma joacă un rol determinant. Max Weber foloseşte pentru prima dată termenul de charismă în limbajul sociologic pentru a desemna puterea de a exercita autoritatea asupra celorlalţi. Vor fi implicate, aici, pe de o parte, emoţia şi afectivitatea, în latura „charismei personale“ şi raţiunea, pe de altă parte, în latura funcţiei, metodei urmate .
Autoritatea este pusă în legătură cu termenii greceşti autos (proprietate), autores (cei care aveau dreptul de proprietate) şi autoritas (domeniul însuşi al proprietăţii) – la Giambattista Vico, în Ştiinţa umană.
Pierre Grimal (Civilizaţia romană) transferă şi apropie pe auctoritas de augur – adică acela care interpretează voinţa zeilor şi are ultimul cuvânt, deci autoritatea deplină. Hannah Arendt (Ce este autoritatea?; Criza culturii) corelează latinescul auctoritas cu augere, cu sensul de a creşte. Cel care are autoritatea creşte continuu. La Titus Livius (Ab urbe condita) autoritatea ctitorului Romulus este un semn al voinţei celeste, nu şi al puterii sacre, autoritatea (vocea daimon-ului) doar inspiră, aprobă sau respinge, ea nu are însemnele depline ale puterii. Însă conceptul de autoritate deplină îl vom întâlni, pentru prima oară, la Edward Schils, care susţine că orice societate cuprinde „un centru simbolic care modelează mentalităţile, credinţele şi comportamentele“. Necuantificabil, nelocalizabil spaţial, ultim şi ireductibil, acest centru simbolic se subsumează sacrului. Datorită lui este posibilă o anume „religie socială“. Acest centru simbolic, luând chipul unei persoane sau al unui grup elitist, va exercita autoritatea totală asupra celorlalţi, acţionând la nivelul inconştientului .
Autoritatea şi charisma pot sta sub semnul autorităţii totale. Vom discerne, astfel, o autoritate charismatică, a cărei legitimitate stă, însă, în deplina credinţă în puterea revelaţiei. Figura tipică a patriarhului, spre exemplu, dă autorităţii caracterul tradiţional (autoritate tradiţională), prin valorile impuse de tradiţie şi respectul sacru faţă de acestea. Când exponenţii sociali recunosc liber legitimitatea funcţiunilor şi documentelor sociale, avem în vedere ce-a de-a treia formă de autoritate – autoritatea legală, caracteristice acesteia fiindu-i birocraţia şi funcţionarul organizaţiei birocratice. Cele trei tipuri de autoritate fuzionează, rămânând mereu într-un raport dinamic de substituire, şi ne aşteptăm ca tipul de autoritate charismatică să devină tradiţional. Astfel, tradiţia devine ea însăşi dinamică, alcătuită din forme şi evaluări permanente. Acest dinamism imprevizibil conferă autorităţii statutul de sursă de ordine în societate, şi nu neapărat de constrângere. Sensul invers conferă, prin comunitate, legitimitate autorităţii. Stăpânirea, deci, are, pentru ea, nevoie de forţă, dar şi de legitimitate.
Există un caz special, privilegiat, remarcat de sociologia religiilor, grupul social care deţine monopolul puterii recunoscute, legitime, anume acel grup birocratic întemeiat pe posesiunea lucrurilor sacre. Despre acesta, C. Noica afirmă că avem de-a face cu o formă sublimă a posesiunii: aceea a posesiunii fără proprietate.
Ce este, deci, autoritatea? Lucru, proprietate sau relaţie? Autoritatea ca relaţie include şi celelalte două ipostaze. Doar sacrul are autoritate supremă şi aceasta este atribuită de către divinitate nemijlocit. Ea va fiinţa numai în relaţie cu absolutul divinităţii. În fenomenologia acestui tip de autoritate diferenţiem între autoritatea epistemică (bazată pe cunoaştere şi ştiinţă) şi autoritatea deontică (care vine din imperativ, din urgenţă) – neaplicabilă tipurilor religioase. În timpurile moderne, privilegiul autorităţii epistemice îl are, totuşi, Biserica, iar, în manifestare particulară activă, preotul misionar.
Numirea acestui tip de autoritate (preotul) depăşeşte orice tradiţie umană şi orice consacrare profană. „Puterea sacerdotală este insuflată de Hristos celor doisprezece apostoli“ (Paul Evdokimov). Astfel, Iisus Hristos instituie preoţia creştină după cum găsim la Ioan 15, 16: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit“. Aceeaşi realitate sacră a preoţiei ne relevă şi alt text, care vorbeşte despre preoţia „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam“ (Evrei, 7, 3).
Tradiţia noastră creştină ne înfăţişează două tipuri de preoţii. Prima, preoţia împărătească, e reprezentată de Mântuitorul însuşi, consacrarea acesteia fiind făcută prin ungere. „Hristos este singurul preot prin ungere“, spune Paul Evdokimov. Ceilalţi sunt preoţi prin hirotonire.
Sociologic vorbind, „autoritatea preotului depinde de charisma funcţiei sale“ (Joachim Wach). Aceasta survine în urma consacrării. Preotul devine, astfel, un mediator între Dumnezeu şi om, mijlocindu-şi legătura totdeauna sub semnul instituţiei sacerdotale, deci, a Bisericii .
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Nicu Gavriluţă - studiu introductiv la Joachim Wach, Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iaşi
1997, p. 17
2. Wiliam Barclay, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea
Misionară Română, Wheaton, Illinois, S.U.A.,1992, p. 151
3. Ibidem, p. 152
4. Ibidem, p. 153
5. Nicu Gavriluţă, op. cit. p. 18
6. Ibidem, p. 18-19
7. Ibidem, p. 20
8. Paul Evdokimov, Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1996, p. 179
9. Joachim Wach, Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iaşi 1997
Comments