În ultimele decenii, în economiile occidentale nu a existat un sistem de piață liberă în forma sa cea mai pură. Modelul economic predominant a fost și este intervenționismul.
În intervenționism, mijloacele de producție sunt în mod oficial în proprietate privată. Cu toate acestea, statul restricționează drepturile de dispoziție ale proprietarilor asupra proprietății lor – prin norme și reglementări, impozitare etc. – și, de asemenea, dictează ce pot și ce nu pot face cu proprietatea lor. Problema intervenționismului este că obiectivele pe care dorești să le atingi cu el fie nu pot fi atinse, fie pot fi atinse doar cu efecte secundare nedorite și problematice.
Să vă dau un exemplu:
Statul vrea să reducă chiria pentru a face spațiul de locuit accesibil.
Pentru a face acest lucru, stabilește un plafon al chiriei.
Dacă plafonul chiriei este mai mic decât chiria de pe piață, cererea de spații de închiriat depășește oferta.
În acest caz, oferta limitată de spațiu trebuie să fie alocată într-un fel, adică raționalizată.
Consecințele previzibile sunt cozile, corupția, nepotismul etc.
De asemenea, un plafon al chiriilor va descuraja investitorii să investească în construcția de apartamente noi.
Acest lucru este valabil și pentru investițiile de întreținere și renovare.
În consecință, condițiile de viață ale chiriașilor se deteriorează.
Prin urmare, un plafon al chiriilor nu numai că reduce spațiul de locuit disponibil, dar scade și calitatea locuințelor pentru chiriași.
Intervenționismul declanșează în mod regulat o spirală a intervenției: pentru că nu și-a atins scopul sau a provocat efecte secundare nedorite, statul intervine în continuare. Și, pe măsură ce statul intervine din ce în ce mai mult în sistemul de piețe (inițial) libere, se infiltrează și îl distruge. Dacă nu renunțăm la intervenționism, nu putem pune capăt spiralei sale și ajungem la o economie planificată și comandată, în care statul stabilește cine produce ce, unde și în ce cantități și cine are voie să consume ce, unde și în ce cantități.
Dacă nu îl oprești, intervenționismul duce la servitute, la o economie de comandă care va reduce serios prosperitatea oamenilor și va aduce coerciție și violență.
Intervenționismul ca un cal troian
Intervenționismul a devenit un model acceptat peste tot în zilele noastre: ideea că statul ar trebui și trebuie să intervină în sistemul de piață pentru a atinge obiectivele dorite din punct de vedere politic este foarte populară. Ea este celebrată de oamenii bine intenționați care cred că intervenționismul poate îmblânzi sau elimina consecințele nedorite pe care le atribuie piețelor libere – cum ar fi crizele financiare și economice, decalajul prea mare dintre bogați și săraci, sărăcia în rândul persoanelor în vârstă etc.
Dar această convingere rezultă dintr-o analiză greșită a cauzelor, deoarece intervenționismul, și nu piața liberă, este responsabil pentru relele care sunt deplânse pe scară largă în prezent, și este evident că intervenționismul nu poate elimina problemele pe care le provoacă.
Cu toate acestea, unii pledează pentru intervenționism deoarece știu că, cu ajutorul acestuia, sistemul piețelor libere (sau ceea ce a mai rămas din el) poate fi abolit sau distrus în liniște și în mod discret. Cu propuneri fin formulate, ei recomandă ca statul să intervină în economie și în societate pentru a obține rezultate presupus mai bune. Și astfel, statul pătrunde efectiv în educație (grădiniță, școală, universitate), transporturi, mass-media, sănătate, planificarea pensiilor, monedă, credite și mediu, devine peste tot jucătorul dominant – subminează elementele rămase ale sistemului de piață liberă până când acesta nu mai este un sistem de piață liberă, ci doar o cochilie goală.
Forțele marxist-socialiste, în special, folosesc intervenționismul ca pe un cal troian. Datorită ajutorului acestuia, de exemplu, în chestiunile legate de schimbările climatice și de coronavirus, intervențiile de anvergură ale statului în viața economică și socială – fără precedent în vremuri de pace – pot fi aparent legitimate. Pentru mulți oameni sună bine și corect atunci când aud: economiile naționale nu mai au voie să producă și să consume ca înainte; altfel, planeta va deveni nelocuibilă și numai statul poate aduce salvarea. Prin urmare, acesta ar trebui să preia cu îndrăzneală controlul și să reorganizeze producția și consumul prin diktat. Iar răspândirea unui virus impune ca statul să controleze sănătatea oamenilor în conformitate cu orientările sale.
Comments