Când eram tânăr profesor la Cornell, am avut odată o dezbatere despre educație cu un profesor de psihologie. Mi-a spus că treaba lui era să-i elibereze pe studenți de prejudecăți.
Le punea la pământ ca pe niște popice. Am început să măîntreb ce punea în locul acelor prejudecăți. Nu prea părea să aibă idee cam care ar fi opusul unei prejudecăți. Îmi amintea de băiețelul care m-a informat cu gravitate, pe când aveam patru ani, că nu există Moş Crăciun; dorea să mă scald în
strălucitoarea lumină a adevărului. Oare știa acel profesor ce însemnau prejudecățile pentru studenți și ce ar urma dacă ar fi lipsiţi de ele? Credea oare că există adevăruri care le puteau călăuzi viața așa cum făceau prejudecățile lor? Socotise cum să le dea studenților dragostea de adevăr necesară spre a căuta credințe lipsite de prejudecată, sau avea să-i facă pasivi, neconsolaţi, indiferenți, supuşi autorităţilor, ca el însuși și ca partea cea mai bună a gândirii contemporane? Informatorul meu despre Moș Crăciun se dădea pur și simplu mare, dovedindu-mi superioritatea lui. Nu crease un Moş Crăciun pentru ca mai apoi să aibă ce respinge. Gândiți-vă la tot ce învăţăm despre lume din credința oamenilor în Moși Crăciuni, și la tot ce învăţăm despre suflet de la cei care cred în ei. In schimb, extirparea metodologică din suflet a ima-
ginației care proiectează zei și eroi pe pereții peșterii nu promovează cunoașterea sufletului; îl lobotomizează doar, slăbindu-i puterea.
M-am trezit răspunzându-i profesorului de psihologie că, personal, încercam să le predau studenţilor mei prejudecățile, de vreme ce în zilele noastre - ținând seama de succesul general al metodei lui – învățaseră să se îndoiască de credințe înainte chiar de a crede în ceva. Fără oameni ca mine, ar rășomer. Descartes avea o lume minunată de vechi credințe, o experiență preștiințifică și articulări ale ordinii lucrurilor, credinţe susținute cu fermitate, chiar fanatic, înainte de fi început să se îndoiască sistematic și radical.
Trebuie să ai experiența credinţei adevărate înainte de a simți fiorul eliberării. Așa că am propus o diviziune a muncii în care eu aș ajuta la creșterea florilor pe câmp, iar el le-ar secera Prejudecățile, prejudecățile puternice reprezintă nişte viziuni despre felul în care sunt lucrurile. Ele constituie un fel de-a ghici ordinea ansamblului lucrurilor şi, prin urmare, calea spre o cunoaștere a acelui întreg trece prin opinii eronate cu privire la el. Într-adevăr, eroarea este duşmanul nostru, dar e singura care ne indică adevărul și merită, aşadar, să fie tratată cu respect. Spiritul care nu are la început prejudecăți e gol. Nu poate să fi fost constituit decât printr-o metodă care nu e conștientă de cât de dificil e să recunoști că o prejudecată e o prejudecată. Numai Socrate știa, după o viaţă de muncă neîncetată, că era ignorant. Acum, orice elev de liceu ştie asta.
Cum de-a devenit așa de ușor? Cum se explică uimitorul nostru progres? Oare experiența noastră a devenit atât de săracă din pricina diverselor noastre metode, între care deschiderea e cea mai recentă, încât n-a mai rămas nimic suficient de substanțial ca să reziste criticii, iar noi, prin urmare, nu mai avem o lume pe care s-o ignorăm? Oare am simplificat atât de tare sufletul încât nu mai e greu de explicat?
Pentru un ochi al scepticismului dogmatic, natura însăşi, în toată luxurianta ei bogăție de expresii, ar putea apărea drept o prejudecată. În locul ei punem o rețea cenuşie de concepte critice, care au fost inventate spre a interpreta fenomenele naturii, dar care le-au strangulat, distrugându-și astfel propria raison d’être. Poate că prima noastră sarcină e să resuscităm aceste fenomene, astfel încât să avem din nou o lume căreia să-i putem pune întrebările noastre și în care să putem filozofa. Aceasta mi se pare a fi provocarea noastră educativă.
Allan Bloom
Criza spiritului american