La fel ca și în cazul creării inițiale a Rezervei Federale, tăierea conexiunii finale cu aur a avut un impact redus asupra vieții de zi cu zi a americanului obișnuit. Dolarul nu s-a schimbat; inflația care a început să-i afecteze pe americani la mijlocul anilor ’60 a continuat.
Guvernele străine au fost cele mai afectate, deoarece prăbușirea sistemului Bretton Woods a creat o nouă eră a incertitudinii. Rezultatul a fost un nou sistem monetar, cu dolarul american – nesusținut de aur – înlocuind aurul ca monedă de rezervă globală.
Fără bani grei pentru a-și susține moneda, guvernele au trebuit să identifice modalităţi prin care să insufle încredere în ea.
Unii nu au reușit să facă acest lucru, căzând în aceeași greșeală de a se baza pe tipărirea banilor pentru a justifica cheltuielile guvernamentale. De exemplu, Zimbabwe a ajuns să imprime bancnote de 100 de trilioane de dolari ca rezultat al hiperinflației care a rezultat din politicile guvernamentale nesăbuite.
Multe țări mai mici și-au legat moneda de dolar, ceea ce însemna că politica lor monetară a fost dictată de Rezerva Federală. Europa – cu excepția Regatului Unit – a creat o monedă continentală – euro – și o bancă centrală, cu ideea că nici un guvern al unei țări nu ar fi în măsură să abuzeze de tiparniță. Alte instituții globale de guvernare, cum ar fi Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, au fost, de asemenea, create pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare în această economie globală.
În cele din urmă, sistemul monetar internațional s-a transformat dintr-unul susținut de valută în unul bazat pe capriciile experților formați la universitate.
Desigur, bancherii puternici și oficialii guvernamentali au fost întotdeauna catalizatorii politicilor inflaționiste care au creat marile crize economice din trecut.
Guvernele sunt întotdeauna principalii binefăcători ai politicii monetare inflaționiste, iar inflația este întotdeauna un mijloc mai ușor de finanțare a cheltuielilor guvernamentale decât impozitarea directă. Atâta timp cât banii sunt controlați de stat, stimulentul va fi ca băncile centrale să extindă masa monetară în detrimentul restului populației.
Rezultatul a fost că crizele economice au devenit mai mari și mai globale. Boom-urile și crizele ciclurilor de afaceri sunt create de expansiunea banilor și a creditului nesusținut de bogăția reală. Fără nicio legătură cu aurul, guvernele, băncile centrale și marile instituții financiare au creat mai mulți bani și credit decât oricând.
De la stagflația din anii șaptezeci până la criza financiară din 2008, politica băncii centrale continuă să semăneze semințele crizelor economice cu o severitate tot mai mare.
O altă consecință a acestui fapt a fost normalizarea inflației consistente. Din 1792 până în 1932, o uncie de aur a costat în mod constant aproximativ 20 de dolari. Între intervalul de timp de la momentul în care FDR închide fereastra de aur în SUA și cel în care Nixon a făcut acest lucru la nivel internațional, prețul a crescut de la 32 USD la 45 USD.
În 2021, o uncie de aur a costat mai mult de 1.800 de dolari!
„Înființarea unei bănci centrale reprezintă 90% din comunizarea unei națiuni.” – Vladimir Lenin
În următoarea nostră postare, ne vom uita la impactul acestei inflații.