Tocqueville descrie vârful icebergului egalitarismului atunci când analizează cât de greu îi vine unui om fără proprietăți de familie, sau fără o tradiție familială de a cărei continuitate să fie responsabil, să evite individualismul sau autoperceperea sa ca parte integrantă a unui trecut și unui viitor, el este mai degrabă ca atom anonim într-un simplu contínuum schimbător. Principiul economic modern potrivit căruia viciul privat face virtutea publică a pătruns în toate aspectele zilnice, astfel încât nu pare să existe vreun motiv să fii o parte conştientă a existenței civice. Aşa cum a arătat Saul Bellow , virtutea publică este un soi de oraș fantomă în care oricine poate să se miște și să se declare șerif.
Nici datoria, nici plăcerea nu-i antrenează forma extremă, ceea ce spuneau Burke și Tocqueville despre dispariția cetăţenilor și a oamenilor de stat. Măruntele interese personale ale tinerilor – „a reuși în viață", a-ți găsi locul –continuă de-a lungul întregii vieţi. Onestitatea acestei generații de studenți îi face să râdă atunci când li se cere să acționeze ca şi cum ar fi niște agenți puternici în istoria lumii. Ei ştiu adevărul spusei lui Tocqueville că „în societățile democratice fiecare cetățean e de obicei ocupat cucontemplarea unui obiect foarte mărunt, care e el însuși“, o contemplare intensificată acum de o mai mare indiferenţă faţă de trecut și pierderea unei perspective naționale asupra viitorului. Singurulproiect comun care angajează imaginația tânără este explorarea spațiului, despre care oricine știe că e gol.
Individualismul inevitabil care rezultă, endemic regimului nostru, a fost consolidat de o altă dezvoltare neintenționată și neașteptată, declinul familiei, care era intermediarul dintre individ şi societate, oferind ataşamente cvasinaturale dincolo de individ, dându-le oamenilor preocuparea absolută măcar pentru alți câțiva și creând o relație cu totul diferită cu societatea faţă de aceea pe care o are individul izolat. Părinții, soții, soțiile și copiii sunt ostaticii comunității. Ei atenuează indiferența față de aceasta și oferă un jalon material în viitorul său. Nu e chiar o dragoste instinctivă față de patrie, dar e o dragoste de patrie pentru dragostea față de ceea ce-ţi aparține.
E forma atenuată a patríotismului, care izvorăște cel mai ușor din propriul interes, fără cerința unei mari doze de autonegare. Decăderea familiei înseamnă că în fond comunitatea ar pretinde abnegația de sine extremă într-o eră când nu există un motiv adevărat decât pentru autoindulgență.
Allan Bloom - Criza spiritului american