....fiii și fiicele vor calcula că au beneficiat de pe urma îngrijirii părinților, care i-a pregătit pentru libertatea de care se bucură, și vor fi recunoscători, deși nu au o datorie reciprocă, cu excepţia cazului în care vor să ofere un model plauzibil de conduită pentru propriii lor copii față de ei. Ei pot, dacă vor, să-și asculte tatăl pentru a-i moșteni averea, dacă are una, și de care acesta poate dispune după bunul plac.
Toate bune și frumoase până aici. Copiii sunt reconciliati cu familia. Dar mi se pare că problema constă în motivul pentru care părinții se îngrijesc de copiii lor. Copiii le pot spune părinților: „Sunteți puternici, iar noi slabi. Folosiți-vă puterea ca să ne ajutaţi. Sunteți bogați, noi săraci. Cheltuiți-vă banii pe noi. Sunteți înțelepți, noi ignoranți. Învățați-ne.“
Dar de ce ar vrea mama și tata să facă atâtea sacrificii fără nici o răsplată? Poate că grija părintească este o datorie, sau viața de familie oferă mari bucurii. Dar nici una, nici alta nu reprezintă un motiv concludent atunci când domnesc drepturile și autonomia individuală. Copiii au o nevoie necondiționată de ajutorul părinților – și-l primesc indiscutabil; nu se poate spune același lucru despre părinți.
Atașamentul dintre mamă și copil este poate singura legătură socială incontestabilă. Nu e întotdeauna eficientă și poate, cu efort, să fie suprimată, dar reprezintă întotdeauna o forță. Asta vedem azi. Cum rămâne cu tatăl? Poate că îi place să-și imagineze propria-i eternitate prin generațiile care pornesc din el. Dar e numai un act de imaginație, care poate fi atenuat de alte griji și calcule, precum și prin pierderea credinței în continuarea numelui său pe termen lung în condițiile schimbătoare ale democrației.
Inevitabil, prin urmare, s-a înțeles că e misiunea femeii să-l prindă și să-l țină pe bărbat prin farmecele și vicleșugurile ei, pentru că, de la natură, nimic altceva nu l-ar face să-și abandoneze libertatea în favoarea grelelor îndatoriri ale familiei. Dar femeile nu mai sunt dornice s-o facă și consideră, pe bună dreptate, că situația aceasta nu e corectă, potrivit principiilor care ne guvernează.
Astfel că cimentul care lega familia s-a fărâmiţat. Nu copiii sunt cei care se desprind; părinții sunt cei care-i abandonează. Femeile nu mai vor să-şi ia angajamente necondiționate și perpetue în termeni inegali și, indiferent ce-ar spera, nimic nu-i poate face în mod eficient pe majoritatea bărbaților să împartă în mod echitabil responsabilitățile nașterii și creșterii copiilor. Rata divorțului nu e decât cel mai frapant simptom al acestei dezmembrări.
O
Dragostea romantică ne este acum la fel de străină precum cavalerii rătăcitori, iar tinerii sunt la fel de departe de a curta o femeie ca și de a purta o armură, nu doar pentru că nu e potrivit, ci pentru că ar fi o ofensă la adresa femeilor. Aşa cum a exclamat un student, în strigătele aprobatoare ale colegilor lui: „Ce v-ați aștepta să fac? Să-i cânt unei fete la chitară sub geam?“ Un asemenea lucru i s-ar fi părut la fel de absurd ca înghițirea unui pește auriu. (Studentul respectiv provine dintr-o familie divorțată).
Posibilitatea separării este deja faptul separării, în măsura în care oamenii trebuie să-și propună, în zilele noastre, să fie întregi și autosuficienți, neputând risca interdependența. Imaginația îl obligă pe fiecare să aștepte cu nerăbdare ziua separării, ca să vadă cum o să procedeze. Energiile pe care oamenii ar trebui să le folosească în acțiuni comune sunt epuizate în pregătirea independenței. Ceea ce ar fi, în cazul unirii, o piatră de construcție devine un obstacol pe drumul secesiunii.
Țelurile celor care se află împreună în mod natural și necesar trebuie să devină un bine comun; lucrurile cu care trebuie să trăim pot fi acceptate. Dar nu mai există un bine comun pentru cei care trebuie să se separe. Prezența alegerii schimbă deja caracterul înrudirii. Și cu cât separarea e mai mare, cu atât va deveni și mai mare. Moartea unui părinte, copil, soț, soții sau prieten este întotdeauna o posibilitate și, uneori, un fapt, dar separarea e ceva foarte diferit, fiindcă reprezintă un refuz intenționat al cererii de reciprocitate a ataşamentului, care constituie inima acestor relații. Oamenii pot continua să trăiască legați de morții dragi; dar nu pot continua să fie legați de o persoană dragă, vie care nu-i mai iubește sau nu mai vrea să fie iubită.
Această permanentă mișcare a nisipurilor din deșertul nostru - separarea de locuri, persoane, credințe - produce starea psihică a naturii în care rezerva și timiditatea sunt dispozițiile predominante.
Suntem nişte solitari sociali.
Allan Bloom - Criza spiritului american
