Sunt cărți și autori despre care simți cumva că trebuie să existe, chiar dacă nu le-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de prostii culturale, încă aștepți apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau neliniște, că albul este alb și negru este negru, voci care nu se lasă intimidate. de spiritul timpului, de false cerințe academice sau de capricii culturale la nesfârșit și de a scrie bine și de a face un efort de recuperare artistică indispensabilă, în spiritul proclamat cândva de TS Eliot, „elucidarea operelor de artă și corectarea gustului”.
Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai curajoși critici culturali conservatori, editor al revistei New Criterion.
Kimball sa născut în 1953 și, după ce a absolvit Universitatea Yale, a renunțat la un doctorat. proiect în filosofia artei pentru a se dedica comentariului cultural pentru publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters etc.), iar mai târziu a scris câteva cărți care au devenit clasice în înțelegerea postmodernității . Deși și-a mărturisit într-un interviu regretul că nu și-a terminat teza de disertație, perspectiva unei cariere academice nu-l atrase aproape niciodată; chiar înainte de publicarea „Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică despre universitățile americane, pervertite de politică, denaturate de teoretizările ermetice, desfigurate de proza ilizibilă și poezia teatrală. Scriitorul a mărturisit sincer că nu a fost lumea care i-a stârnit interesele.
Dar Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator al nonconformismului imatur sau într-o căutare lacomă a faimei ușoare. Eseurile sale vizează direct: căderea gustului public prin vulgarizarea academică, care a avut loc sub presiunea corectitudinii politice și a aplicării standardelor; monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist; acei artiști „copii groaznici”, care îi țin stresați pe filistenii culturali ani sau luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen scurt de expirare. Principalul său adversar este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică.
„The Rape of the Masters: How Political Correctness Sabotage Art”, publicat în 2004 și tradus acum în limba română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului ideologiei corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecut, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectată poate da naștere la întrebări legitime. Oricum, dacă până în 2004, Kimball s-a concentrat asupra efectelor revoluției culturale în societate („The Long March”) și academie („Tenured Radicals”), în „The Rape of the Masters”, eseistul își propune să ilustreze cu umor dezastru provocat în artă de liderii de partid.
Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenalul lor două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Primul este ceea ce autorul numește, într-un eseu, „banalizarea scandalosului”, și, în cele din urmă, constă în lăudarea mediocrului, abominabilului, pornografiei și perversiunilor ca fiind creație superlativă. A doua metodă constă în „violarea maeștrilor”, adică subminarea creațiilor exemplare de până ieri, printr-o hermeneutică în slujba nihilismului. Duchamp și mustața aplicată Monei Lisei rămâne poate exemplul paradigmatic prin excelență, dar este doar o instanță mai radicală și, în fond, mai sinceră, în comparație cu comentariul academic contemporan, care interpune permanent „teoria” între operă și privitorul. Este absurd, desigur, să pretindem absența oricărei teorii în percepția estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizice, slujind egalitarismului cel mai dezumanizant.
Lucrările nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referire la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o scară, o „teorie” care reflectă motivele și intențiile ascunse privitorului până când apar hierofanții postmoderni. Interpretările sunt strict politice. Adică: feminist, marxist, psihanalitic sau o combinație a tuturor.
Istoria artei s-a transformat, demonstrează Kimball, într-o luptă împotriva nedreptăților sociale care trebuie eradicate. „Este demn de subliniat că problema principală, pierderea principală, nu constă în programul special adoptat: războiul împotriva patriarhatului, lupta împotriva capitalismului, marșul împotriva „valorilor formaliste” sau „eticii burgheze”. Orice credem despre acele campanii – iubește-le sau urăști-le – principala diminuare constă în deplasarea artei, retrogradarea ei la statutul de recuzită într-o dramă care nu este a ei”.
În aparentul său efort polemic, Kimball folosește o tehnică seducător de simplă: dă din plin cuvântul adversarilor săi și astfel cititorul are contact direct cu aberația pompoasă a istoricilor oficiali de artă.
După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball își prezintă intuițiile și subliniază, cu o satisfacție neascunsă, aberațiile, dar mereu având grijă să pună artistul și opera sa în contextul potrivit. În acest fel, cititorul nu este lăsat doar în fața decăderii culturale, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici.
Argumentul principal al cărții ar putea fi foarte bine structurat în jurul aforismului Episcopului Butler, citat de două ori în „Violul Maeștrilor”, potrivit căruia „totul este ceea ce este și nimic altceva”. La prima vedere, acest cuvânt de spirit exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum recomandă Kimball, trebuie să ne amintim, pe urmele lui Orwell, și, aș adăuga eu însumi, pe urmele „omului subteran” dostoievskian, că visul a oricărui totalitar este să transforme „doi plus doi egal patru” în „doi plus doi egal cinci”, și anume abolirea oricărei ordini naturale. „Când forțatorul O'Brien din 1984 a lui Orwell îl determină pe Winston să spună că de două ori patru este egal cu 5, el a câștigat o victorie spirituală grozavă, deși pernicioasă, pentru că a încălcat simțul realității lui Winston. Când vine vorba de artă și viață intelectuală, exemplele nu sunt atât de groaznice, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explică autoarea într-un interviu.
Din acest punct de vedere, abundența ilustrațiilor oferite de Kimball poate fi mult mai bine înțeleasă. Și asta pentru că nu ne confruntăm doar cu o colecție bizară de impresii ale unor indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici care doresc să șocheze din nou și din nou burghezia, ci cu o încercare sistematică de a pune sub semnul întrebării percepția noastră primară. Te uiți, de exemplu, la tabloul lui Courbet din 1856, „La curee”, și ai în fața ochilor un vânător care își trage sufletul și își trage prada în picioare și doi câini care adulmecă cadavrul. Nu îți pui încă întrebări foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele sale primare. „Totul este ceea ce este”, nu? Asta până când intrați în contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care dorește cu nerăbdare să demonstreze cititorilor și studenților săi că tabloul ridică de fapt problema freudiană a castrarii și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu cornul în mână, este o referire evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trompeta!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează programatic realitatea și interpune între privitor și pictură un zid de concepte și teorii goale, expuse într-un limbaj cu pretenții misterioase.
Kimball nu depune prea mult efort pentru a-i lăsa pe vorbitorii săi anteriori să facă o prostie, deși situația este doar parțial amuzantă. Întrucât autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum a ajuns situația aici? Cum a devenit istoria artei, în mod predominant, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale și aproape deloc al artei?
O posibilă cheie pentru a răspunde și a înțelege dezastrul academic de la facultatea de arte urmează pe urmele succesului lui Walter Benjamin și eseul său „Operă de artă în epoca reproducerii mecanice”, care a oferit practic un cec în alb pentru încercările ulterioare de politizare a art. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, susține Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze acum pe politică.
O explicație complementară este universalizarea revoluției deconstrucționiste realizată de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum „passe”, Kimball ne asigură că moda nu a trecut, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane de astăzi se referă la deconstructivism cu aceeași fervoare și abstinență, iar teoriile lui Derrida, de exemplu, reprezintă, în multe cazuri, o prezumție a discursului. În acest sens, Kimball își amintește de Keith Moxey, profesor de istoria artei la Universitatea Columbia, pentru care „Derrida a arătat că limbajul este incapabil să transmită tipul de sens care este de obicei atribuit narațiunilor istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul urmează: întrucât nu există criterii epistemologice puternice, totul fiind relativ, și nicio instanță rațională care să ne obligă să preferăm unele interpretări în detrimentul altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este cel politic. ideologie.
Cred că nu mai trebuie să reamintesc că absența categoriilor metafizice este încă o chestiune (imposibilă) de demonstrat, că un relativist coerent nu poate scăpa de argumentele autodistructive și că preferința pentru atitudinile politice ca criteriu de evaluare a unei opera de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele de modă.
O înțelegere mai profundă a dezastrului, în afară de recentul triumf al relativismului, este oferită de Kimball în eseul său despre „trivializarea scandalului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază necesitatea unui canon moral-religios, în afara esteticii, care să judece operele de artă, în lipsa cărora pericolul dezumanizării și dezintegrarii artistice este inevitabil.
Din perspectivă istorică, această idee nu poate fi negată, iar un simplu inventar al lucrărilor și teoriilor contemporane ilustrează pe deplin observația. Încercarea de a autonomiza arta nu a fost altceva decât un efort de a o curăța de orice miros religios sau moral, din dorința de a se suprapune cu propria agendă. Dar odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, așa cum a remarcat Benjamin & co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De fapt, procesul nu a fost specific istoriei artei. Este, în esență, trăsătura definitorie a întregii modernități. La început, se pledează pentru eliberarea din orice balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice.
În acest context, este de menționat că, în teorie, criteriul politic este un concept generos, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice extinse. Dar, de fapt, de fiecare dată când acest standard este avansat, ne confruntăm cu aceleași teme plictisitoare și nepotrivite care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitatea, problemele rasiale, postcolonialismul etc. Arta nu servește niciodată la promovare. o idee politică tradițională, dar vine întotdeauna să susțină egalitarismul de tip comunist.
Obsesia sexualității, de exemplu, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale umbrite. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, ferm stabilită în terenurile universităților selecte. În pictura despre Courbet menționată anterior, același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale căprioarei. În portretul colectiv al „Fiicele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Universitatea Wake Forest, „demonstrează” că avem o temă sexuală explicită, deoarece una dintre fete se joacă pe podea cu o papusa, iar pozitia ei implica o ocluzie a sexualitatii evidente; în tabloul lui Rubens, „The Drunken Silenus”, Svetlana Alpers, profesor la Universitatea din California, nu are nicio îndoială că subiectul picturii prezintă o relație homosexuală.
„În contrast, în istoria literară și în arta contemporană, cartea sexuală este în general jucată ca o armă. În primul rând, este folosit pentru a „provoca” sau „depăși” structura tradițională a obiceiurilor și moravurilor din spatele oricărei opere literare sau artistice în discuție. Inamicul este doar întâmplător lucrarea specifică în care sunt „dezvăluite” temele sexuale ascunse, în general excentrice. Adevăratul dușman este sensibilitatea socială și morală acceptată din care a ieșit opera și în care își găsește sensul inițial. (...) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale se încadrează într-adevăr într-o campanie de decivilizare”, remarcă Kimball în „The Rape of the Masters”.
Sexul este omniprezent pentru că este de o importanță capitală în încercarea de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar Hermanutienii oficiali nu sunt doar despre asta. Gaugain și picturile sale din Tahiti mărturisesc despre colonialismul capitalist și reificarea corpului, iar pictura lui Winslow Homer, „The Gulf Stream”, simbolizează opresiunea rasială americană în secolul al XIX-lea. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te duc cu gândul la Pieta lui Bellini, care spulberă, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu.
După cum demonstrează „Violul maeștrilor”, despre o operă se poate spune totul, cu excepția ceea ce este important, atâta timp cât provine din ortodoxia universitară.
În fața acestei ofensive nerezonabile, răspunsul fundamental al lui Kimball este o ironie care dizolvă morga de pseudo-argumente rostite în jargon ermetic. Tehnica nu este eficientă doar la nivelul disputei, dar contribuie și la plăcerea lecturii și face din „Răpirea maeștrilor” o carte plină de umor, fără a fi deloc ușoară. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent dintr-o lucrare a profesorului Anna Chave despre Rothko, pe care o întrerupe brusc cu următoarea remarcă: „Îmi pare rău: știu că am promis că voi avea grijă de cititorii mei. stomac".
Nu este poate cea mai academică sau cea mai corectă reacție politică, dar funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se luptă mai eficient cu o doză sănătoasă de bun simț decât cu argumente riguros construite. De fapt, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și a discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele?
Cu toate acestea, Kimball nu se oprește aici. El are grijă să sublinieze inexactități faptice, erori logice, prostii flagrante și multe, multe elucubrații „științifice”, așa cum este acest comentariu la pictura lui Gauguin, „Manao tupapau”: „Rămâne fetișismul avangardist al propriilor procese și proceduri; nu este un semn al specificului cultural, ci doar particularitatea diferenței față de „omul privilegiat al rasei albe”, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak”.
Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate din „Violul maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare parte de normalitate și de exegeză consistentă. Dimpotrivă. Ei sunt doar „mainstream”, ortodoxia, în timp ce vocile sonore sunt o minoritate aflată sub asediu. De altfel, este suficient de remarcat universitățile (Yale, New York, University of California) din care istoricii de artă amintiți de Kimball ajung să conștientizeze amploarea dezastrului educațional și prăbușirea spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, firește, ca un obiectiv „cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți sincere, drepte, liniștite” (Cardinal Newman). Este logic să ne întrebăm ce fel de elevi pot ieși din mâinile acelor profesori care predau că litera „i” cu circumflex înseamnă, de fapt, o „femeie fecundată”, care în cele din urmă se traduce într-o „femeie împrejur”.
După cum remarcă Kimball în altă parte, în urma acestei reorientări academice, arta nu este singura în pierdere, deși este prima sacrificată, dar civilizația și întreaga moștenire culturală sunt amenințate. Și asta pentru că eforturile mandarinelor universitare au scopul politic declarat de a remodela oamenii și societatea într-un model totalitar.
„Răpirea Maeștrilor” are și un merit relevant, mai ales pentru cititorul român, care a crescut având o admirație necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că „regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Occidentului a rămas doar fațada. O fațadă în care dedesubt sunt ascunși barbarii din interior, cei care lucrează cu sârguință pentru a distruge ultimele rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea disolută a postmodernismului, în etichete lucioase fără valoare, de unde se lansează atacuri violente asupra bunului simț și tradiției occidentale.
De aici, cititorul român nu trebuie să aibă expresii bruște de superioritate și să privească mândru peste Occident, pentru că nu are multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul acestora s-au sincronizat perfect cu programul de deculturalizare prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidental, care au adus revoluția în secțiile noastre școlare. Pentru a înțelege amploarea catastrofei, este suficient să aruncăm o privire asupra tinerilor artiști care pledează pentru diferite versiuni ale comunismului în spectacole și acte artistice ratate, sau la criticii care le evaluează lucrările.
Totuși, un lector nativ poate prinde din lecția lui Kimball curajul de a se detașa de neliniștea provinciei, de a interpreta arta și realitatea fără generozitatea de recuzită oferită de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios când se confruntă cu prețiozitatea ridicolă.
Scris de Ninel Ganea
