Am început să mă întreb dacă experiența celor mai mari texte din prima copilărie nu reprezintă o condiție necesară a preocupării, de-a lungul întregii vieți, pentru ele și pentru literatura mai puțin cunoscută, dar la fel de importantă.
Năzuinţa sufletului, iritarea sa intolerabilă sub constrângerile a ceea ce e condiționat și limitat pot foarte bine pretinde încurajări la început. În orice caz, oricare ar fi cauza, studenții noștri și-au pierdut obişnuinţa şi gustul de a citi. Încă nu au învățat cum să citească, nici nu așteaptă de la lectură o plăcere sau o ameliorare. Spre deosebire de generațiile imediat precedente, ei sunt „autentici“ în puţinătatea pretențiilor lor culturale și în refuzul ipocritelor reverențe rituale față de cultura înaltă.
Când am remarcat prima dată declinul lecturii, la sfârşitul anilor '60, am început să-mi întreb studenții de la cursurile mari, introductive, dar și orice alt grup de studenţi tineri cu care vorbeam, ce cărți contează realmente pentru ei. Majori tatea tăceau, surprinși de întrebare. Noțiunea de cărți ca tovarăși le este străină.
Imaginați-vă un asemenea tânăr mergând prin Luvru sau Uffizi și veți înțelege imediat starea lui sufletească. În inocenta lui faţă de povestirile biblice sau de Antichitatea grecoro-mană, Rafael, Leonardo, Michelangelo, Rembrandt și toți ceilalți nu-i spun nimic. Nu vede decât culori şi forme - artă modernă. Pe scurt, ca aproape orice altceva din viața lui spirituală, picturile și sculpturile sunt abstracte. Indiferent ce-ar afirma o mare parte a înțelepciunii moderne, acești artiști contau pe recunoașterea imediată a subiectelor lor și, mai mult, pe faptul că aveau un înțeles puternic pentru cei care le priveau. Operele erau realizarea acelor înțelesuri, conferindu-le o realitate senzorială și completându-le astfel. Fără aceste înțelesuri și dacă nu reprezentau ceva esențial pentru privitor ca ființă morală, politică și religioasă, operele își pierdeau
esența. Nu numai tradiția se pierde atunci când vocea civilizației elaborate de-a lungul mileniilor e redusă astfel la tăcere. Ființa însăși dispare dincolo de orizontul care se dizolvă.
Obtuzitatea psihologică a studenților noștri este cutremurătoare, fiindcă nu au la îndemână decât psihologia populară care să le spună cum sunt oamenii și ce motivații au ei. Pe măsură ce starea de conştienţă pe care o datoram aproape exclusiv geniilor literare pălește, oamenii devin mai asemănători, neștiind că pot fi și altfel. Ce substitute sărace ale diversității reale sunt curcubeiele
excentrice de păr vopsit și celelalte diferențe externe, care nu-i transmit observatorului nimic despre ce se află în interior!
Lipsa de educație face pur și simplu ca studenții să caute cultura oriunde este ea disponibilă, fără a fi capabili să distingă între sublim și gunoi, înțelegere fină și propagandă.
Majoritatea studenţilor apelează la filme, pradă sigură pentru moralisme interesate ca descrierile lui Gandhi sau Thomas Morus - în mare măsură desemnați să transmită flacăra mișcărilor politice și să facă apel la nevoile simpliste de măreție - sau pentru lingușirea insinuantă a aspirațiilor și viciilor lor secrete, dându-le un sentiment de însemnătate. Kramer contra Kramer prezintă poate actualitatea în materie de divorțuri și rol al sexelor, dar cine nu a văzut Anna Karenina sau Roșu și negru nu știe ce-i lipsește sau care e diferența dintre o prezentare onestă şi un exercițiu de ridicare a conștiinței, dintre sentimentalismul ieftin şi sentimentul elevat.
ALLAN BLOOM
Criza spiritului american