Resentimentul puternic față de nedreptățile făcute femeilor de înțelegerea dominantă a justiției și-a găsit expresia în cereri văzute ca perfect legitime atât de bărbați, cât și de femei, conform cărora bărbații trebuiau să-și slăbească ataşamentul față de carieră, să împartă cu ele în mod egal treburile gospodărești și creșterea copiilor. Abandonarea de către femei a vechii persona feminine a fost accentuată de abandonarea lor de către persona. Schimbările economice au făcut de dorit şi necesar ca femeile să muncească; scăderea ratei mortalității infantile a însemnat că femeile trebuiau să
aibă mai puține sarcini; longevitatea crescută și sănătatea mai bună a însemnat că femeile dedicau o porțiune mult mai mică a vieţii lor aducerii pe lume și creșterii copiilor; iar relațiile modificate din cadrul familiei au însemnat că era mai puțin plauzibil ca ele să-și găsească o permanentă ocupație în creșterea copiilor lor și a copiilor copiilor lor.
La patruzeci și cinci de ani, se trezeau că n-au nimic de făcut și cu perspectiva de a mai trăi astfel încă patruzeci de ani. Anii formativi ai carierei fuseseră pierduți, prin urmare erau incapabile să intre în competiție cu bărbații. O femeie care dorea să fie femeie în vechiul sens al cuvântului constata că îi vine greu să facă astfel, chiar dacă ar fi înfruntat opinia publică ostilă. În toate aceste instanțe, argumentul feminist e cu adevărat foarte puternic. Dar, deși termenii căsătoriei fuseseră radical modificați, nu erau definiți alții noi.
lată punctul în care întreaga poveste devine urâtă. Sufletele bărbaților - caracterul lor ambițios, războinic, protector, posesiv - trebuie sfărâmate pentru a elibera femeile de sub dominaţia lor. Machismul - polemica descriere a masculinității sau spiritualității, care era pasiunea naturală centrală din sufletele bărbaților în psihologia anticilor, pasiunea ataşamentului și loialității – era de vină, sursa diferenței dintre sexe. Feministele nu făceau decât să ducă la bun sfârșit opera începută de Hobbes în proiectul lui de domesticire a elementelor rudimentare ale sufletului. Odată discreditat machismul, sarcina pozitivă este de a-i face pe bărbați grijulii, sensibili, chiar iubitori, ca să se potrivească familiei restruc-turate. Astfel, din nou, bărbații trebuie reeducați conform unui proiect abstract. Ei trebuie să accepte „elementele feminine“ din natura lor. O grămadă de tipi gen Dustin Hoffman și Meryl Streep* invadează școlile, psihologia populară, televiziunea și filmele, făcând respectabil acest proiect. Bărbații tind să suporte reeducarea oarecum ursuzi, dar sârguincioși, spre a evita oprobriul etichetei sexiste și a menține pacea cu nevestele și prietenele lor. Într-adevăr, bărbații pot fi îm- blânziți. Dar a-i face să le „pese“ e altceva, iar proiectul e sortit inevitabil eșecului.
E sortit eșecului pentru că, într-o epocă a individualismului, persoanele de indiferent ce sex au nu pot fi silite să fie interesate de binele public, mai ales de către cele care devin tot mai puțin astfel. Mai mult, a fi grijuliu e fie o pasiune, fie o virtute, nu o descriere ca „sensibil". O virtute guverneazăo pasiune, așa cum moderația guvernează lascivitatea, sau curajul guvernează frica. Dar ce pasiune guvernează grija față de altul? S-ar putea spune că posesivitatea, dar în vremurile noastre posesivitatea nu mai trebuie guvernată, ci complet dezrădăcinată. Se dorește de fapt un antidot la egoismul natural, dar dorințele nu generează fapte, oricât moralism abstract ar cere ele. Vechea ordine morală, oricât de imperfectă va fi fost, mergea cel puțin în direcția virtuţilor prin intermediul pasiunilor.
Dacă bărbații erau preocupați doar de sine, acea ordine încerca să extindă aria preocupării de sine astfel încât să-i includă pe alții, mai degrabă decât să le comande bărbaților să nu se mai preocupe de sine. Soluția din urmă este deopotrivă tiranică și ineficientă. O adevărată ordine politică sau socială pretinde sufletului să fie ca o catedrală gotică, cu accente și tonuri egoiste care o ajută să rămână în picioare. Moralismul abstract condamnă anumite chei de boltă, le înlătură, apoi condamnă atât natura pietrelor, cât și structura când totul se prăbușește. Eșecul agriculturii în fermele colective socialiste este cel mai bun exemplu politic în acest sens. Un motiv imaginar ia locul unuia real, iar când motivul imaginar nu reușește să producă efectul real cei care nu au fost motivați de el sunt blamați și persecutaţi.
În chestiunile de familie, în măsura în care se presupunea că bărbații erau puternic motivați de proprietate, o înțelepciune mai veche încerca să asocieze preocuparea pentru familie următorului motiv: bărbatul avea voie și era încurajat să-și privească familia ca fiind proprietatea sa, așa că urma să se îngrijească de cea dintâi la fel cum se îngrijea, instinctiv, de cea din urmă. Era un fenomen eficient, deși prezenta evident dezavantaje din punctul de vedere al dreptății. Când nevestele și copiii vin la soț și tată și-i spun „Nu suntem proprietatea ta; suntem scopuri în sine și cerem să fim tratate ca atare", observatorul anonim nu se poate împiedica să nu fie impresionat. Dar dificultatea vine când nevestele şi copiii pretind ca bărbatul să continue să se îngrijească de ei ca mai înainte, tocmai când afirmă că au grijă de ei înșiși.
Reacția feministă care cerea ca justiția să pretindă îm-părțirea egală a tuturor responsabilităților domestice de către bărbați și femei nu e o soluție, ci doar un compromis, o atenuare a devotamentului bărbaților faţă de carierele lor și al femeilor faţă de familie, cu o discutabilă îmbogăţire în diversitatea ambelor părți, dar și cu o la fel de discutabilă fragmentare a vieților lor. Întrebarea cine-l urmează pe celălalt în situația slujbelor din orașe diferite a rămas nerezolvată și, orice s-ar spune, este o rană deschisă, o sursă de suspiciune, resentimente și potenţial război. Mai mult, acest compromis nu decide nimic în privința creșterii copiilor. Oare ambii părinți se vor îngriji mai mult de carierele lor decât de copii?
Înainte, copiii beneficiau măcar de devotamentul integral al unei persoane, femeia, pentru care îngrijirea lor reprezenta lucrul cel mai important în viață. Oare jumătate din atenția fiecăruia face cât întreaga atenție a unuia singur? Nu e o formulă prin care copiii sunt neglijați? În asemenea aranja- mente, familia nu e o unitate, iar căsătoria e o luptă neatrăgătoare din care e lesne să ieși, mai ales pentru bărbați.
Legea poate prescrie ça fârcurile bărbaților să fie egale cu cele ale femeilor, dar tot n-o să dea lapte. Atașamentul feminin față de copii trebuie înlocuit, cel puțin parțial, cu promisiuni privind ataşamentul masculin. Vor fi astfel mântuiți? Sau nu cumva fiecare își va stabili propriul sistem bancar psihologic separat?
În mod similar, femeile, din pricina faptului că nu pot conta pe bărbați, trebuie să găsească mijloace pentru a deveni independente. Acest fapt pur și simplu le-a oferit bărbaților scuza de-a se preocupa și mai puțin de bunăstarea femeilor.
O femeie dependentă, slabă, e cu adevărat vulnerabilă și lacheremul bărbatului. Dar atracția față de o asemenea femeie i-a influențat pe mulți bărbați o bună parte de timp. Tratamentul prescris acum pentru iresponsabilitatea masculină este de a-i face și mai iresponsabili. Iar o femeie care poate fi independentă de bărbați are mult mai puține motive să-l ademenească pe un bărbat să aibă grijă de ea și de copiii ei.
În același sens, am auzit-o pe o femeie locotenent-colonel explicând la radio că singurul lucru care stă în calea deplinei egalități a femeilor în armată este tendința bărbaților de a le proteja. Așa că, trebuie eliminată! Totuși, tendința bărbaților de a le proteja pe femei, bazată pe mândria masculină, și dorinţa de a câștiga gloria de a apăra onoarea și viața unei femei care roșește erau o formă de raportare, precum și o cale de sublimare a egoismului. Astăzi, de ce şi-ar risca un bărbat viața protejând o campioană de karate care știe foarte bine în ce parte a anatomiei masculine să lovească pentru a se apăra?
Ce substitut există pentru formele de relații care au fost desfiinţate în numele noii dreptăți?
Femeilor le plac succesele lor, noile oportunități, planurile de viitor, superioritatea lor morală. Dar sub toate acestea se află conștiința mai mult sau mai puțin acută a faptului că sunt încă niște fiinţe duale de la natură, capabile să facă ceea ce fac majoritatea bărbaților, dar dornice și să aibă copii. Poate că speră altceva, dar se aşteaptă să-şi urmeze carierele, să trebuiască să-și urmeze carierele, în vreme ce se ocupă singure de copii. Și lucrurile la care se aşteaptă și pe care le plănuiesc foarte probabil că se și întâmplă. Bărbații nu au nici unul din actualele avantaje ideologice ale femeilor, dar pot părăsi jocul fără să plătească un preț prea mare. În relațiile lor cu femeile au puține de spus; convinși de nedreptatea vechii ordini, de care erau răspunzători, și practic incapabili să schimbe direcția forței implacabile, așteaptă să audă ce se dorește, încearcă să se adapteze, dar sunt gata să-și ia zborul într-o clipă. Ei vor să întrețină relații, dar situația e atât de neclară! Anticipă o imensă investiție de energie emoțională care poate oricând să ducă la faliment, o sacrificare a ţelurilor lor de carieră fără nici o precizare în privința răsplății care i-ar aștepta în final, cu excepția unei vagi tovărășii. Între timp, unul dintre cele mai puternice și mai vechi motive de căsătorie nu mai e operativ. Bărbații pot să beneficieze acum cu ușurință de sexul care odinioară nu exista decât în cadrul căsătoriei. Este ciudat că cea mai anostă și mai stupidă banalitate pe care mamele și taţii o serveau fiicelor lor - „N-o să te mai respecte sau n-o să te ia de nevastă dacă îi dai prea ușor ce vrea“ – se dovedeşte a fi cea mai adevărată şi mai revelatoare analiză a situației curente. Femeile pot spune că nu le pasă, că vor ca bărbații să le ia de neveste din motivele bune sau să nu le ia deloc, dar toată lumea - şi ele însele, în cea mai mare măsură – ştie că sunt, în general, doar pe jumătate cinstite cu sine.
Allan Bloom - Criza spiritului american