Omul cu suflet mare al lui Aristotel, care iubeşte frumosul și lucrurile inutile, nu e un tip democratic. Un asemenea om iubește onoarea, dar o disprețuiește, pentru că ştie că merită mai mult, în vreme ce vanitatea democratică se definește prin onorurile pe care le caută și pe care le poate dobândi.
Cel care iubește frumosul şi lucrurile inutile e departe de a fi un filozof - cel puțin la fel de departe pe cât este cel care iubește utilul, în principiu mai rezonabil -, dar are avantajul de a disprețui multe din lucrurile pe care le disprețuiește și filozoful, și e plauzibil să-l admire pe acesta pentru însăşi lipsa lui de utilitate, ca pe un ornament. Faptele mărețe și neobişnuite sunt mult mai naturale pentru el decât pentru cel care iubește utilul, și crede și venerează motivele a căror existență este negată de psihologia utilitaristă.
Poate lua drept de la sine înţelese lucruri care constituie ţelurile spre care sunt îndreptate majoritatea eforturilor umane – banii și statutul social. El este liber, și trebuie să urmărească alte împliniri, dacă nu-și petrece viața, așa cum ar trebui în viziunea democratică, ajutându-i pe alții să obțină ceea ce el are deja. Cunoașterea ca împlinire în sine mai degrabă decât ca sarcină cerută pentru alte împliniri poate fi imediat înțeleasă de el. Finalitatea opusă instrumentalității și fericirea opusă urmăririi fericirii atrag temperamentul aristocratic. Toate acestea sunt salutare pentru viața intelectuală și nici una dintre ele nu este endemică democrației.
Astfel, simpla anunţare a regulei rațiunii nu creează condiția pentru exercițiul deplin al raționalității, și prin înlăturarea impedimentelor care-i stau în cale sunt demontate și o serie din elementele sale de susținere. Rațiunea este doar o parte a economiei sufletului şi pretinde un echilibru al celorlalte părți pentru a funcționa cum se cuvine. Întrebarea este dacă pasiunile sunt servitorii ei sau dacă ea este slujnica pasiunilor.