Despre educația morală a copiilor

Motto: V-am dat clasă cu opt clase /S-a terminat șmecheria / Sunt rege pe România! (Abi Talent)

Adela Toplean 10/09/2021

preluat din Contributors.ro

O scurtă ilustrare: copiii și moralitatea

Nimeni nu mai consideră astăzi necesară antrenarea morală a copiilor. Ce se înțelege azi îndeobște prin antrenare morală e, de fapt, antrenament civic.

Chiar înainte de pandemie, într-o școală de elită din centrul Bucureștiului a fost chemat cineva dintr-un ONG să explice copiilor de la clasa pregătitoare (5-6 ani) ce este bullying-ul și de ce trebuie să-i denunțe pe bullies.

Civismul nu a marginalizat morala, ci a substituit-o. Și acum e prezentat tinerelor generații drept soluție de conviețuire, drept soluție de viață. Copiii sunt, pe de o parte, încurajați să fie “ei înșiși”, iar pe de altă parte li se spune să fie “drăguți” cu toți ceilalți.

Mamele din toată lumea civilizată își fac azi un titlu de glorie din faptul că sunt foarte permisive cu odraslele lor. De fapt odraslele sunt tratate ca niște mici oracole atotștiutoare și atotsimțitoare. Mama de azi trăiește cu impresia că lipsa de autoritate asupra copilului este cea mai mare calitate a sa. La lipsa de autoritate se adaugă multă iubire față de mica creatură, de fapt, adulare irațională, înnăbușitoare, absolută. “Morala maternă” se desfășoară în jurul unui principiu sacru: prosternarea în fața copilului. Numai că – și aici i-aici! – aceeași mamă „credincioasă” se declară oripilată când vede că odrasla nu e suficient de “drăguță” cu ceilalți, suficient de pacifistă.

Despre importanța structurală a constrângerilor se vorbea pe vremuri în sociologie. S-a vorbit într-o vreme și în cabinetul de psihoterapie infantilă. Până nu s-a mai vorbit. Și totuși, nevoia de structură nu e vreun moft, ci condiția însăși de dezvoltare a personalității.

Lipsa structurii împiedică agregarea Eului. Eurile firave care rămân inevitabil blocate în narcisism primar, nu se pot structura axiologic. Altfel spus, copilul căruia nu i se pun limite e incapabil de autoreglare morală. Un copil incapabil de autoreglare morală va fi lipsit, printre altele, de sentimentul rușinii fără de care adaptarea socială nici măcar nu poate avea loc.

Rușinea ține de un dispozitiv moral interior pe care el nu-l are. Astfel, copilul suferă când își dă seama că ceilalți îl găsesc inadecvat. El se poate simți nedreptățit sau înverșunat, nu însă și rușinat.

Un astfel de copil nu va avea, mai tâziu, realmente acces la el însuși (la care “el însuși”?) sau la ceilalți (la care “ceilalți”?). În cel mai bun caz, dacă are o natură docilă, va crește confundând instinctul moral cu capacitatea de a fi “drăguț” și va constata, neputincios, că îi este imposibil să fie “el însuși” și în același timp “drăguț cu ceilalți”.

Acestei naturi docile îi va veni de hac ambivalența: pacifist, submisiv și neconflictual pe de o parte, revendicativ, narcisic și despot pe de alta, viața lui va fi marcată de sentimentul neputinței; inclusiv de neputința de a produce ceea ce-și dorește cel mai mult și mai mult: anume, conținut personal autentic, ceva care să-l exprime în cel mai înalt grad.

Ce e cu adevărat autentic în el e de nearătat celorlalți (căci foarte ostil); iar ceea ce de arătat celorlalți nu e niciodată autentic (căci prea tolerant). Din această dilemă bietul adolescent sau tânăr adult nu poate ieși decât mințind în toate direcțiile sau recurgând la mecanisme preconștiente de apărare (disocieri, deplasări, idealizări, proiecții etc.).

În plan intim, lucrurile arată și mai rău, de fapt de-a dreptul dramatic. Pentru că nu are “cu ce” să-l iubească și să-l ajute pe celălalt altfel decât prefăcându-se implicat afectiv, prezența celuilalt îl sperie, îl incomodează și îl face exagerat de susceptibil.

Cunoaștem, cred, cu toții o mulțime de oameni „generoși”, „indulgenți”, “inițiați moral” care resimt orice relație apropiată cu un seamăn ca pe o povară și ca pe o oprimare, nicidecum ca pe o împlinire, deși “societatea” în care trăim le propune, insistent, de câteva decenii, exact contrariul.

Deschiderea spre semeni rămâne azi o directivă politică și socială considerată salutară. Ea contribuie, însă, în cele mai neașteptate și mai subtile moduri, la neclintirea noastră morală.

Contextul discuției

Atașamentul pentru anumite valori este modul cel mai profund și mai tainic cu care noi ne prindem de lume în general și de anumiți semeni în particular. Acest atașament determină orientarea noastră fundamentală în realitate, fie ea profesională, morală sau interpersonală. Lipsa asumării unor valori conduce la o apatie periculoasă: la o lipsă indolentă de promptitudine în a emite judecăți interpretative asupra realității; și la o neputință de a confrunta responsabil realitatea cerându-i, la nevoie, socoteală.

Aici mă simt aproape de perspectiva lui Michael Polanyi: înțelegem, scria el, din realitate mai mult decât putem realmente explica. În procesul înțelegerii, faptele nu pot fi despărțite de valori. Pricepi ceva din lume pe criterii nestricte, inefabile, dar totdeauna pe criterii care te privesc direct.

Înțelegerea devine astfel o chestiune de responsabilitate, nu de inferențe și constatări empirice, ceva deopotrivă subiectiv și obiectiv, intuitiv și rațional, adică condiționat de chiar mizele pe care omul le aduce cu sine în procesul cunoașterii. Se poate afirma, astfel, că

Omul care nu-și poate asuma un itinerariu e pus în mișcare de un flux de valori și edicte trendy care îl poartă oriîncotro va duce curentul vremii. Un astfel de om nu are cum să-și dea seama când e prostit sau manipulat. El va face ce „se face” și va spune ce „se spune”. Tot așa cum nu-și dă seama în ce situație existențială se află, nu știe nici în ce situație politică se află. Nefiind suficient de sensibil la datele realității, nu realizează când și de ce se strânge cureaua politică, mai exact, când se trece de la măsuri compatibile cu democrația, la măsuri de tip totalitar. Diferența dintre logica democrației și logicalitatea ideologiei e uriașă, practic de la cer la pământ. (Cel puțin) în privința asta, Hannah Arendt avea dreptate. Ea folosește termenul de “logicalitate” în Originile totalitarismului: totalitarismul nu e doar despre teroare, ci și despre această logică ideologică – logicalitate – ce ia cu asalt realitatea și poate fi apoi dusă până în pânzele albe.

Când cei mai mulți oameni nu mai pot distinge între logica democrației și logicalitate ideologică, distincția nu mai are niciun sens. Își pierde atât relevanța teoretică, cât și eficiența practică și politică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii pot fi, la o adică, în toate felurile în care li se propune să fie, plus în inversiunile felurilor respective. Oricâte lucruri nobile, originale și interesante li s-ar propune să facă, ei le vor face, orbește, pe toate. În adâncul lor, rămân însă oameni fără miză și fără țintă, oameni care pun multe întrebări false și dau multe răspunsuri greșite. Erorile lor sunt cu atât mai mari și mai extravagante, cu cât îi privesc mai direct și mai intim.

Deficitul de înțelegere a realității face că acești oameni nu sunt capabili să se miște liber în propria viață. Sociologic vorbind, comportamentele lor nu sunt ghidate de valorile cu care pare că sunt compatibile. Această nepotrivire e frecventă în anomii. Nu voi analiza acum problema, doar spun că ea conduce la ceea ce Robert Merton numea cândva „ritualism”: apar practici despre ale căror consecințe și obiective practicanții nu știu absolut nimic. Tot ce contează e ca acele practici să fie întreprinse neabătut, orbește.

Mai multe despre ritualism, cu altă ocazie. Acum e important să rămânem la ideea de bază a textului: ce se întâmplă cu „omul drăguț” care se pune cu atâta ușurință la dispoziția altora? E într-adevăr un om moral? Cum e posibil ca cineva profund orientat spre el însuși să dea, deodată, impresia că nu-l mai preocupă exprimarea de sine, ci exprimarea altora? Cum a apărut acest tip uman, tipul „inițiatului moral”?

Răspunsul meu: printr-o serie de răstălmăciri și artificii retorice.

Deschiderea spre ceilalți este ea însăși răstălmăcită. Cum anume? În felul următor:

Acest tip uman nu e interesat de continuitate; nu e conștient de rolul trecutului în viața sa; nu e capabil de autoreflecție. Date fiind toate acestea, el nu e capabil de autolimitare. Neștiind unde începe și unde se termina, nu își pune problema salutară a delimitării de ceilalți. Delimitarea, însă, e atitudinea care premerge doeschiderea valoroasă și responsabilă spre o altă ființă. Părintele Scrima vorbea despre “deschidere centrată”: abia cineva care își cunoaște propriul centru și propriile limite, poate asuma “povara (dacă nu chiar scandalul) diferenței”. Personal, am mari îndoieli că oamenii ne-centrați pot participa efectiv la o lume pluralistă.

Cele mai frecvente forme de deschidere pe care le vedem azi sunt fie simulări cinice ale disponibilității, fie disimulări ale autoabandonului.

Să vedem acum despre ce artificii retorice e vorba. Dau un exemplu:

Încerc să las cu bună știință impresia că aleg să fiu deschis către ceilalți, nicidecum că aș fi constrâns să mă deschid. Vreau cu tot dinadinsul să știți că o fac pentru că sunt fidel pornirilor mele autentice – porniri care au valoare de adevăr, că doar încerc să “stay true to myself”. Te conving în felul ăsta că alegerea mea nu e doar un indicator al relaxării mele încrezătoare, ci și o declarație de moralitate în toată regula! Tu, celălalt, ești, de acum înainte, introdus în programul moral al exprimării mele de sine.

Deși nu mi-o cere nimeni, vă spun vouă și îmi spun mie că sunt motivat interior să-l iubesc pe celălalt din toată inima. Altruismul și civismul au devenit, ambele, manifestări ale autonomiei mele morale.

Umanismul naiv și nombrilismul merg, iată, perfect mână în mână. Pare că “cheltuiala” e minimă, însă nu-i așa, dimpotrivă. Plătim enorm, costurile sunt, ca să zic așa, prostesc de mari: apar niște exigențe de relație pe care nimeni nu prea știe cum să le împlinească fără să-i tragă pe ceilalți pe sfoară și fără să se tragă singur pe sfoară.

În lumina acestor exorbitante standarde relaționale, orice gest de autoexprimare care ar vădi sărăcie morală va fi automat mistificat.

Omul se trezește astfel – nu prea știe nici el cum sau de ce – constrâns să-și exagereze și dramatizeze toate interpelările. Cine nu dramatizează întâlnirea cu ceilalți, părăsește ringul!

Nu mai e loc pe scena socială pentru cei care nu fac dovada că le pasă de ceilalți excesiv de mult. Simularea acestui exces a devenit, din păcate, normalitate.

Niște observații despre exprimarea de sine

Prin 2017, după victoria lui Trump, faimoșii sociologi Ronald Inglehart și Pippa Norris ne dădeau o veste foarte proastă: valorile de autoexprimare au fost lăsate în urmă, s-au întors valorile materialiste și, împreună cu ele, s-a reconsolidat preferința votanților pentru regimurile autoritariste!

Trump era la momentul respectiv ilustrarea perfectă. Supraviețuirea tribală, observa Inglehart, a revenit în forță. O serie de valori care ghidau viața părinților și bunicilor s-au evaporat pur și simplu într-un timp foarte scurt aruncând oamenii maturi în nesiguranță existențială; valurile de migranți și creșterea ratei șomajului ca urmare a robotizării și digitalizării, schimbările culturale rapide, neajunsurile economice constituie, toate au devenit pentru cei mai bătrâiori și mai nesiguri, niște amenințări cu moartea.

Așa s-a revenit, credeau Inglehart & Norris, la “barbarele” valori de supraviețuire de care Occidentul postmaterialist și obsedat de altruism părea că scăpase. Într-o atmosferă toxică de suspiciune și resentiment generalizat, americanii nu puteau decât să-și dorească să fie salvați, fie chiar și de cineva ca Trump. Una peste alta, articolul la care mă refer (și cartea care i-a urmat doi ani mai târziu, în 2019) pare că semnalează o problemă serioasă: asistăm la inhibarea valorilor postmaterialiste, adică a acelor valori care dăduseră măsura destinderii noastre sufletești; a curajului de a năzui spre o viață mai bună laolaltă cu cei diferiți de noi, curaj concretizat în mișcări pacifiste, protecția mediului, egalitatea de gen și în câte și mai câte alte valori altruiste vor fi apărut în ultimele decenii pe frontispiciile ONG-urilor.

Azi vocile xenofobe se aud mai tare și mai răspicat decât acum câteva decenii, iar egoismul colectiv (cum știm că îl numea Popper) și-a recâștigat proeminența. Această crispare tribalistă amenință, credea Inglehart, societatea deschisă și, odată cu ea, cum spunea tot Popper, “potențele creatoare ale omului”.

Impresia mea e că se înșeală. De fapt, valorile expimării de sine sunt și azi la fel de importante; ele n-au trecut în plan secund nici măcar în această pandemie. Numai că – atenție – valorile exprimării de sine au devenit, între timp, și ele niște valori de supraviețuire!

E plauzibil să spunem că amenințarea cu irelevanța socială e, pentru oamenii de azi, cel puțin la fel de înspăimântătoare ca amenințarea cu dispariția fizică.

Supraviețuirea devine azi și o chestiune de autoexprimare. De fapt, omul de azi, oricare i-ar fi vederile politice, înțelege să supraviețuiască având o voce, și nu orice voce, ci una recognoscibilă, corectă, dreaptă, dacă se poate, perfect-dreaptă. Dorința de a-ți face auzită vocea nu ține, evident, de vreun instinct străvechi, ea are la bază motivații formate sub presiunea unui punct de referință cultural modern: “exprimă-te!”, “speak out!”.

Exprimarea e un act de supraviețuire, cu aparența unui act moral sau civic. Apar, în acest fel, noi și inconturnabile exigențe existențiale, retorice, sociale, economice și academice.

Să nu uităm totuși că exprimarea de sine într-o manieră originală nu este și nu a fost niciodată la îndemâna oricui. Ea pune, printre altele, și problema resurselor: efort, talent și inteligență, pe de o parte, mijloace concrete de a susține autenticitatea: accesibilitate financiară, instituțională, academică etc. pe de altă parte.

Lipsa accesului la mijloacele de care omul are nevoie pentru a îndeplini niște standarde valorice de la care societatea nu-i “permite” să se sustragă conduce la o formă sau alta de crispare.

Omul se trezește cătrănit. Lipsa talentului și/sau a resurselor de autoexprimare îi dă un sentiment de nesiguranță în raport cu ceilalți și cu el însuși. Cel care n-are “cu ce” să se exprime pe sine, se reorientează: fie se retrage sau se alienează respingând presiunea socială, fie pretinde acces privilegiat la mijloacele de care are nevoie pentru a săvârși mult-doritul act de autoexprimare (se revoltă, cere prioritate la resurse, exercită presiune civică etc.), fie schimbă regulile jocului și impune propria nișă morală ca standard nou-nouț, fie – am lăsat la urmă posibilitatea cea mai frecventă – aderă la manierele de autoexprimare ale altora.

Cazul acesta particular – aderarea la exprimarea autentică a altuia – nu e simplu mimetism. Aici avem ceva mai complicat și mai grav: avem de-a face cu o formă de “înscenare” a solidarității.

Atunci când o majoritate de oameni se simte presată să producă inițiative autentice, apare, din motivele de mai sus, o popularizare mai intensă a anumitor gusturi morale. Veți spune, poate, că relativismul pălește. Aș! Nici vorbă.

Faptul că anumite modele de viață au într-adevăr mai mare trecere decât altele nu tulbură cu nimic relativismul instalat confortabil în societatea noastră. Nu se va auzi la case mari spus, explicit, că un model anume de viață ar fi “superior” altora, se va auzi doar că o viață, un destin, un parcus, e “mai autentic” și “mai adevărat” decât altele.

Că mulți dintre cei cărora le lipsesc resursele, mijloacele și “tupeul” de a fi autentici obișnuiesc să se exprime prin afiliere și emulație e, bineînțeles, o banalitate. Banal e și să remarcăm că se creează astfel o comunitate de gust moral în jurul „mesagerilor autenticității”. Banală e și concluzia: emulația i-a scăpat, desigur, pe mulți de irelevanța socială. Tot mai mulți tineri se bucură prin procură de avantajele autenticității. Ne-banală e consecința ultimă: astăzi, autenticitatea se bucură, la rândul său, tot prin procură, de avantajele moralității!

Două ilustrări

Cine sunt mesagerii autenticității? Care sunt profilele autentice la care sunt sensibile tinerii de azi?

Deși poartă haine scânteietoare și e doldora de bijuterii, Lil Pump are un chip armonios, aproape delicat, voce ștearsă și o anumită lentoare melancolică în mișcări. Cântă un subgen de hiphop ticsit cu efecte sonore, subgen pe care nouăzeciștii americani l-au botezat “trap” (în slang înseamnând loc în care se vând ilegal droguri.)

Lil Pump a debutat acum vreo 4 ani cu un cântecel care dura un pic peste 2 minute (mai exact, 2 minute și 10 secunde). Devenit imediat hit, “Gucci Gang” a provocat dihonie și învălmășeală. Nu era un hit “indus”, pus pe “heavy rotation” de posturile comerciale de radio, era un hit “genuin”. Altfel spus, tinerii toți și-au spus cu voce tare (sau în sinea lor): “asta este!”

“Gucci Gang” a intrat, pe merit, în renumitul top Billboard, însă nu oricum, ci ca cea mai scurtă piesă ajunsă în top 10 în ultimii 45 de ani.

Au apărut curând comparații între Lil Pump și Beatles. Când locvace, când poticnit, când nesigur, când auto-elogios, băiețandrul e chemat să vorbească studenților din toate campusurile studențești de elită. A fost “cerut” la Harvard. S-a dus. Eu am aflat că Lil Pump ocupă un loc sub soare (și unul în Billboard) de la un student eminent care termină acum, la Oxford, unul dintre cele mai dificile programe academice.

Cititorii pot întrerupe preț de 2 minute acest text ca să vizioneze pe YouTube șlagărul la care mă refer. Până să-l acceseze ei, “Gucci Gang” avea nu mai puțin de 1,047,269,289 vizualizări.

Redau mai jos texul (1)

Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang (Gucci gang!)

Spend ten racks on a new chain (Cheltuiți zece poliţe pe un nou lanț)

My bitch love do cocaine, (Curva mea iubește cocaina,)

ooh I fuck a bitch, (ooh, o trag cu o cățea,)

I forgot her name (Am uitat numele ei)

I can’t buy a bitch no wedding ring (Nu pot cumpăra o cățea fără verighetă)

Rather go and buy Balmains (Mai degrabă du-te și cumpără Balmains)

Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang (Gucci gang!) Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang (Gucci gang!)

Spend ten racks on a new chain (Cheltuiți zece poliţe pe un nou lanț)

My bitch love do cocaine, (Curva mea iubește cocaina,)

ooh I fuck a bitch, (ooh, o trag cu o cățea,)

I forgot her name, (Am uitat numele ei)

yeah I can’t buy no bitch no wedding ring (da, nu pot cumpăra nici o cățea, nici verighetă)

Rather go and buy Balmains, aye (Mai degrabă du-te și cumpără Balmains, da)

Gucci gang, Gucci gang, Gucci gang

My lean cost more than your rent, (Lean-ul (un drog) meu a costat mai mult decât chiria ta,)

ooh Your mama still live in a tent, yeah (ooh Mama ta încă trăiește într-un cort, da)

Still slanging dope in the jets… (Încă jargon în droguri ...)

Așadar, opulență, “drogangeală”, “gagicăreală” – ingrediente specifice culturii hip-hop de la finele anilor 90.

Dar cum să explici succesul spontan, de masă – nu de nișă hiphop – al lui Lil Pump într-o lume în care hedonismul pare moralmente depășit? Cu succesul activ al lui Lil Pump nu se poate lăuda niciun “A-lister” dintre cei care semnaseră acum un an faimoasa scrisoare de renunțare la consumerismul postpandemic.

De la același student la Oxford aflu că avem și noi, românii, un Lil Pump al nostru. Studenții mei de la Litere se grăbesc să confirme: îl știu, îl cheamă Abi Talent! E rrom și, la cei 16 ani ai săi, are un succes ieșit din comun. Studentele cred că e chipeș. Nu le pot contrazice: are și Abi o figură delicată, are și el haine țipătoare. Aflu că i se spune “Rege pe România” (ne-a propus chiar el să-i spunem așa, iar 545.000 de tineri s-au conformat, urmărindu-l pe Instagram).

Redau mai jos textul unui șlagăr marca Abi Talent:

Te-am futut, acuma du-te

Zdreanțo, poți să-mi spui Sasuke

Într-un ochi am Sharingan

În celălalt, Rinnegan

Și văd tot ce vrei să faci

Pe YouTube doar te prefaci

De când am aparut, ai învățat să te îmbraci

De când am aparut, mă copiezi în tot ce faci.

Aoleo, când te văd îmi vine să-ți dau un leu (îți dau un leu)

Vino după mine dacă ai tupeu (Tu n-ai tupeu)

N-ai tupeu, ești sclavul meu.

Bineînțeles, niciun rău nou sub soare: consumerism, sexism, sclavagism.

Încerc să-mi dau seama dacă, în dezordinea morală de azi, acest soi de decadență amuțitoare coexistă într-adevăr cu o la fel de amuțitoare instransigență morală.

La prima vedere, pare că da, ele coexistă. Dar dacă privim mai îndeaproape?

Umoral, imoral, anomic: niște explicații

S-a întâmplat ca fiul meu de cinci ani să mănânce o pungă întreagă de caramele. Întrebat de ce a mâncat-o, s-a întâmplat să răspundă senin: “pentru că-mi place.” Nu e ceva ce părinții de preșcolari n-au mai auzit. Deși i s-a spus de multe ori că-i face rău, copilul nu are realmente acces la motivul rațional în baza căruia un adult e presupus – firește că nu și obligat – să se abțină de la îngurgitarea a două duzini de caramele. Dar putea un copil de 5 ani face altfel atâta timp cât a fost doar sfătuit să nu devoreze întreaga pungă, nu însă și împiedicat să facă asta? Cel mai probabil nu. Bomboanele sunt dulci, iar copiii adoră dulcele.

Îmi pot trage fiul la răspundere? Demonstrativ, desigur că pot. Cu rezultate notabile? Desigur că nu. Un copil de 5 ani nu este liber să nu mănânce, dacă i se dă ocazia, o pungă întreagă de caramele.

Când un copil mănâncă foarte multe caramele o face pentru că pofta e mai tare decât el, nu în sensul că un copil ar avea conștiința cedării în fața poftei, ci în sensul că pofta de caramele, singură, are firesc autoritate asupra sa.

Deși știe că va stârni dezaprobarea mea, ceea ce știe nu poate furniza temeiuri pentru abținere. O forță impersonală îl face să înfulece totul deodată. Dacă, înainte de a-l lăsa singur cu caramelele, l-aș fi amenințat cu vreo pedeapsă sau, dacă, în alte ocazii, ar fi avut dureri de stomac după un ospăț cu caramele, fiul meu ar fi fost într-adevăr capabil să-și pună problema abținerii. În lipsa constrângerii și a conștiinței sancțiunii – nici prin cap nu i-a trecut, însă, să se pună de-a curmezișul poftei. Nu avea de ce să-și aducă “personal” vreo contribuție motivațională în această afacere dulce.

Am văzut cum e cu copiii de 5 ani și cu caramelele: pur și simplu nu-și pot furniza singuri motive să nu le mănânce pe toate.

Dar cum e cu dezordinea morală, cu Lil Pump, cu Abi Talent și cu fanii lor?

Orice judecată de gust are în vedere, direct sau indirect, eventuale obiecții venite din partea celorlalți. Am zice că niciun artist nu poate fi asimilat de public fără ca publicul să-l compare cu alți artiști folosindu-se de niște criterii de evaluare (la nevoie) comunicabile celor din jur.

• Care ar fi, atunci, criteriile în baza cărora cei doi au mai mult succes decât alții?

• Ce coardă sensibilă au atins acești artiști în admiratorii lor înfocați?

• Sunt iubiți pentru că fac muzică mai bună decât alții?

• Sunt adulați pentru că dau curs – fără jenă și fără înconjur – pornirilor lor, cu o dezarmantă lipsă de scrupule făcând, astfel, dovada că sunt niște “adevărați”?

• Sunt urmați pentru că, prin simpla lor existență neîngrijită, subminează jocurile ipocrite ale elitei?

• Sunt adulați pentru că prin această adulare se autodefinesc ca tineri (tu tânăr, nu poți fi decât solidar cu niște delicvenți care nu-și bat capul cu civismul; tu, tânăr, nu poți decât taxa, prin nonconformism, ipocrizia lumii)?

Nu pot crede, spuneam, că un copil de 5 ani e liber să nu mănânce toate caramelele pe care le are la dispoziție. Tot așa nu pot crede că această muzică e consumată din niște “rațiuni”.

Când spun “rațiuni” am, desigur, în vedere niște motive raționale. Motivele raționale sunt cele care stau la baza deliberării raționale făcând astfel posibil actul liber, act liber care, dacă ai peste 8-9 ani, e preferabil să nu fie (moralmente) reprobabil.

Aș separa, așadar, motivele raționale de cele umorale. Nu cred că e excesiv de pedant să facem această distincție conceptuală fiindcă astăzi nevoia noastră de a înțelege comportamentele semenilor a scăzut considerabil, iar asta e în sine o problemă foarte serioasă.

Simțirea (exaltarea emoțională, deloc asumată) și suspiciunea (retragerea încrederii în ceea ce vezi și ceea ce ți se spune) au căpătat, în schimb, un prestigiu interpersonal, cultural și politic pe care gândirea și discernământul l-au pierdut demult. Sau poate că nici nu l-au avut vreodată. În orice caz, așa cum am scris recent tot într-un text pe Contributors, amestecul dintre valori și umori nu e niciodată dezinteresat.

Motivele iraționale au o importanță crucială în deciziile noastre. Trebuie însă subliniat că motivele iraționale se află într-o strânsă și obscură relație cu instinctele și cu reflexele. Când ai un anumit obiectiv pasional, arăta Georg Henrik von Wright, acesta e cumva constitutiv pasiunii, nu o consecință a sa. Pofta, gelozia, ura, resentimentul, iubirea te mișcă, “te montează”, îți dau o direcție.

Un exemplu: când un om se surprinde pe sine străduindu-se să fie generos și grijuliu cu persoana pe care o iubește înseamnă că obiectivele sale pasionale sunt constitutive iubirii sale. El mai are și o viziune (nu necesarmente articulată ori măcar formulabilă) asupra situației în care se găsește. Acestea formează împreună rațiunea pentru care omul nostru e incapabil să fie josnic în prezența persoanei iubite. Ar fi cel puțin ciudat ca omul nostru să-i spună alesei inimii că iubirea e chiar motivul care îl împiedică să fie mojic…

Ce avem aici, cred, e chiar un motiv irațional care atrage niște rațiuni, niște mize, deci un orizont teleologic în baza căruia omul își propune să facă un lucru sau altul.

Or, cei care-l ascultă pe Abi Talent sau pe Lil Pump îl ascultă fiindcă așa le vine. Să nu uităm că vorbim de tineri de 16-20 de ani, cu educație aleasă proveniți din familii rezonabile. Motivele lor sunt nu doar iraționale, ci și imorale, ele țin de o concupiscență nătângă căreia tinerii pur și simplu nu-i rezistă.

Atât și nimic mai mult. Abi Talent place pentru că adolescenții nu au “cu ce” și “de ce” să elaboreze motive ca să nu-l placă. Ei n-ar ști să-ți spună de ce Abi Talent ar fi de preferat altor cântăreți, nu-și pun problema furnizării vreunei legitimări (morale, de gust estetic etc.).

Am întrebat câțiva tineri de ce îl urmăresc pe Abi pe Instagram și de ce îi ascultă muzica. Mi-au răspuns: “mă face să mă simt bine.” (cu variațiuni “uite-așa”, “de-ampulea” etc.) Ideea că pentru a asculta astfel de muzică ei ar trebui să producă niște “justificări”, îi surprinde și îi irită. Într-un fel, pe bună dreptate! Că ceea ce fac ei în timpul liber ar trebui să fie moralmente relevant, le pare, de asemenea, o glumă! Nici măcar nu înțeleg ce vrei de fapt să afli de la ei iscodindu-i despre gusturile lor muzicale!…

Să nu uităm întrebarea de la care am pornit – cum anume coexistă decadența morală și intransigența morală?

Răspunsul meu: mă tem că ele nu coexistă.

Am făcut un prim pas spre a arăta asta pornind de la niște ilustrări simple, chiar simpliste (pofta de caramale a copiilor, Lil Pump, Abi Talent și publicul lor). Spuneam că ce cântă acești băiețandri se apropie cel mai mult de modul de funcționare reală, profundă, al fanilor lor.

Se vor găsi acum cititori care să mă întrebe: dar ce înseamnă “funcționare reală, profundă”? Și cum ai tu acces la ceea ce e “real”?

Cât de „sincer” e angajamentul moral?

Acces direct la starea mentală a oamenilor desigur că nu avem. Nu am deloc impresia că studiile de psihologie empirică ne-ar fi de vreun ajutor în determinarea gradului de sinceritate/simulare al unei acțiuni umane, fiindcă nu e sigur că individul are el însuși acces la propriul păienjeniș de motivații.

Așadar, din orice unghi am privi un comportament sau o acțiune, lucrurile nu sunt simple, dimpotrivă, ele sunt frustrant de complexe, adesea misterioase. Asta nu înseamnă că n-ar trebui să ne punem problema inteligibilității comportamentului moral al semenilor noștri.

Suntem, cred, cu toții de acord că ar fi absurd să pretindem că urmărind cutare sau cutare acțiune presupusă a fi morală putem opera distincții clare între simțirea morală autentică și variantele sale mai puțin autentice. Greu ar fi oricum de găsit o modalitate științifică de a cuprinde sensurile pe care oamenii în general, în virtutea intențiilor și disponibilităților proprii, ajung să le atribuie mizelor morale, binelui, valorii etc.

Când încercăm să formulăm o “viziune” morală, trecem, practic, dincolo de lume. Ca în cazul trăirii religioase, saltul nu e unul intelectual și nu poate fi cuprins în cuvinte:

E un salt de ordinul credinței care exclude observația detașată. Pricepem, deci, cât de cât, la ce se referă cineva când își formulează convingerea morală mai curând crezând decât știind

și mai curând recunoscând în cuvintele sale ceea ce noi înșine am ajuns să cunoaștem și să intuim în propria experiență.

Așadar, dacă un om peste măsură de îndrăgostit jură persoanei pe care o iubește că, orice-ar fi, nu o va minți niciodată, prin jurământul său are intenția de a cuprinde absolutul. Persoana iubită îi va ieși, plină de încredere, în întâmpinare, căci ceea ce îi unește e viziunea “supranaturală” asupra declarației de sinceritate.

Ce vreau să spun e că persoana iubită nu va întâmpina această promisiune (fără îndoială “deplasată”) cu zdrobitoare contraargumente științifice. Persoana iubită înțelege că depoziția unui îndrăgostit (care și-a răs-verificat datele interioare în orizontul cărora face o afirmație “supranaturală”) decurge dintr-o profundă și extrem de densă trăire morală și spirituală. Ar fi un sacrilegiu să i-o demontăm legând îndrăgostitul pe viață de un detector de minciuni…

E la fel de adevărat că noi oamenii (printre care se numără și aleasa inimii îndrăgostitului pomenit mai sus) nu suntem capabili să nu ne înșelăm uneori cu privire la semnificația profundă a acțiunii morale a semenilor noștri. S-a mai auzit pe lumea asta de promisiuni nerealiste și de încredere înșelată…

Consecințele anomiei morale

De la cazul enunțat mai sus (cel al unor promisiuni înșelate) și până la situația în care ne aflăm azi – aceea de a fi prinși cu toții și cu totul într-un vârtej global al suspiciunilor – ar trebui să fie o cale foarte lungă. Și din păcate, nu e.

Ajung, în sfârșit, la esența textului:

Când se suspectează oamenii necontenit unii pe alții?

1. În dictatură (când nu e relevantă orientarea normativă, ci doar constrângerea normativă) și

2. în anomie (când nu există bază normativă pentru nicio experiență umană care dă un rost și o noimă onestității, angajamentului, fidelității, intenției bune).

A devenit peste măsură de greu de adus într-o discuție serioasă rațiunile pentru care un model moral ar trebui să fie luat drept reper atât de mine cât și de tine. De fapt, cine mai vede azi în morală altceva decât o chestiune de gust, de convenție convenabilă, evoluționist-avantajoasă?!

Astăzi orice impuls care se întâmplă să fie pe placul cuiva, oricât de bizar, de sângeros, de nătâng, de utopic, poate fi luat drept bun, autentic, valoros, indispensabil perfecționării de sine a cutărui individ cuprins de verva libertății și autenticității.

Imoralitatea devine astfel lesne o formă de moralitate, fie și numai pentru că putem renunța, prin convenție, la prefixul infam. “Normalul” și “nelegiuitul” pot fi priviți cu aceeași îndreptățire dinspre absolut orice. N-ai niciun temei în baza căruia i-ai putea arăta celuilalt că “nu se face” cutare sau cutare lucru.

Contextul e mereu prea specific și, totodată, prea lipsit de specificitate; prea personal și totodată prea impersonal; prea irațional și totodată prea empiric ca să-mi mai folosească realmente la ceva atunci când, fiind într-un impas interpersonal, se declanșează o urgență morală.

Nu mai pot cunoaște pe nimeni fiindcă nu-mi mai vine să cred pe nimeni!

Niciun criteriu de apreciere a calității umane nu mai stă în picioare, așa că orice aș spune despre omul acesta sună deopotrivă trufaș și irelevant.

Anomia morală face că oamenii nu se mai pot înțelege omenește unii cu alții. Umanitatea în ansamblul său e ceva prea abstract pentru ca eu să o pot înțelege și iubi așa cum mi se pretinde; iar omul concret – dornic de unicitate și autenticitate – mi-a devenit prea opac ca să mă pot în mod real încredința lui (căci încredințarea presupune înțelegere).

Problema apare la cote din ce în ce mai îngrijorătoare nu doar în cabinetele de psihoterapie, ci și în cabinetele politice, nu doar în dormitoare, ci și la urne.

Anomia morală nu alimentează angajamentul interpersonal spontan, așa cum își imagina, naiv, cineva ca Jean-Marie Guyau; anomia morală alimentează predispoziția spre o suspiciune fără frâie, fără criterii și fără hotare.

Astăzi, proliferarea fake news și frenezia fact-checking formează împreună un climax al iraționalității paranoice.

Suntem îndemnați să ne îndoim programatic de buna credință a partenerilor actuali sau potențiali (#daterape, #metoo) și suntem, mai departe, îndemnați să ne îndoim de buna credință a unor grupuri sau categorii întregi de oameni (mișcarea woke, #blm, #streetharrassment).

Disponibilitatea firească de a te bizui pe semeni rămâne, însă, singura în orizontul căreia pot fi concepute relațiile între oameni și unde se poate într-adevăr intercepta vibrația morală.

Strădania de a inspira încredere răsare firesc, în măsura în care oamenii – toți! – sunt făcuți să-și dorească să se apropie unii de ceilalți pe criterii autentice și inteligibile.

De sentimentul că ar fi veșnic înșelat nu scapă decât cel care ia în serios înclinația profundă a oamenilor – a sa, în primul rând! – de a se încredința altuia.

Nu se pune problema ca toți oamenii să treacă proba bunei credințe, însă, în lipsa vreunei exigențe morale, cum să afli cine anume e dispus s-o treacă pentru tine și pentru cine anume ești dispus s-o treci?

În lipsa unor valori morale internalizate și a unor mize interpersonale care să precipite realmente angajamentul moral, cei mai mulți nici măcar nu pricep de ce ar fi de dorit să se cantoneze într-o poziție morală.

Or abia cantonarea într-o poziție morală ne-ar recomanda ca moralmente activi. Alte forme de expresie a civilității (cum ar fi adoptarea unui tic moral al vremii de tipul voluntariatului) sunt, prin ele însele, irelevante moral.

Devotamentul civic și morala nu au același punct de referință. Asta se vede astăzi cu ochiul liber: devotamentul civic a devenit exagerat de rigid (la limită, tiranic), iar morala exagerat de maleabilă (la limită, anomică).

Cred că de la (ne)necesitatea acestei cantonări morale trebuie să pornim dacă dorim să înțelegem ceva din preferințele muzicale ale tinerilor pentru Abi Talent și Lil Pump și, în general, din profundul dezinteres al oamenilor de azi pentru o ordine (morală).

Acest dezinteres pentru deliberarea morală conduce azi la o ambianță bulversantă, ca să nu spun ridicolă: pe de o parte, oricare dintre noi uitându-se în jur, poate constata lipsa oricărei intenții morale. Pe de altă parte, oricare dintre noi, uitându-se în jur, poate constata abundența intențiilor pretins-morale.

Consecința cea mai dureroasă a acestei situații paradoxale este falimentul relațional.

Consecința cel mai greu de acceptat e că omul nu va renunța niciodată la pretențiile sale morale, cu atât mai mult cu cât n-are motoare interioare cu care să le susțină.

Consecința cea mai evidentă e că râvnita perfecționare de sine devine cu totul improbabilă:

M-am lăsat de școală, ey

V-am băgat în boală, ey

La 17 ani ai mei.

NOTE:

(1)