Odată ce Dumnezeu a murit sau, în fine, după alte opinii cu parfum gnostic, ne-a părăsit, umanismul a pierdut verticala şi a început, aidoma iederei de sub care se surpă zidul, să se dezvolte orizontal. Să precizez termenul: pentru acest text, umanismul înseamnă sistemul de credinţe şi principii de acţiune practică al căror scop este promovarea unei axiologii în centrul căreia stă umanitatea, adică individul, societatea ca sumă de indivizi, precum şi cultura în sens de creaţie umană. Emanciparea de relaţia cu Dumnezeu a dus, firesc, la prăbuşirea verticalei, pentru că celălalt element de referinţă al ei, Cerul, a devenit univers vid. Pierzîndu-se verticala, umanismul a devenit o preocupare pentru ceilalţi, iar umanitatea a devenit omenesc. Esenţa socialismului este punerea celorlalţi mai presus de tine însuţi (ceva ce creştinismul nu a cerut niciodată; creştinismul cere ca celălalt să fie tratat aşa cum te tratezi pe tine însuţi, iar tu trebuie să te consideri şi să te porţi ca fiu al lui Dumnezeu). Clasa devine mai importantă decît individul, societatea, mai importantă decît clasa şi fandaxia socialistă e gata. Acest umanism deşucheat a produs nu doar socialismul, ci şi alte produse intelectuale la fel de seducătoare, precum existenţialismul ateu sau suprarealismul (mai ales la cel al pictorilor gen De Chirico sau Dal92).
Revenind la socialism, grija pentru celălalt, care a fost cultivată de creştinism într-un chip perfect raţional, a scăpat de sub control, s-a patetizat şi, în ultimă instanţă, s-a denaturat. Socialismul nu este, aşa cum s-a spus, un produs laic al creştinismului, ci este creştinism golit de Dumnezeu, ceea ce, evident, nu are nici un sens. Operînd foarte aproape de suflet, spunînd un adevăr - anume că alcătuirea lumii nu este dreaptă - şi propunînd soluţii de deplină egalitate şi totală solidaritate, care exclud înspăimîntătoarea singurătate, socialismul a cîştigat "războiul" cultural, deşi l-a pierdut pe cel economic şi nici în cel politic nu stă prea bine.
Capitalismul are o mai mare încărcătură de real (şi toţi ştim cît de antipatic e realul), în vreme ce socialismul pare mai ideal şi aici, din nou, intelectualii şi-au făcut treaba, căci nimeni în afară de ei nu are capacitatea uimitoare de a vinde iluziile drept idealuri.
Lingușirea poporului și incapacitatea de a rezista opiniei publice sunt viciile democratice, îndeosebi printre scriitori, artiști, ziariști și oricine altcineva caredepinde de un public. Ostilitatea și disprețul exagerat față de popor reprezintă viciul aristocrațiilor, și ne privesc prea puțin. Aristocrațiile urăsc demagogii și se tem de cel mai tare dintre ei, în vreme ce democrațiile, în forma lor pură, îi urăsc pe „elitiști“ și se tem cel mai mult de ei, fiindcă sunt nedrepţi, adică nu acceptă principiul de justiție călăuzitor în acele regimuri. Prin urmare, fiecare regim nu ţine cont de cei care ar avea cele mai mari șanse să-i recunoască și să-i compenseze propensiunile politice și intelectuale, în vreme ce-i admiră pe cei care le încurajează. Dar, repet, această tendinţă este mai acută în democrație din cauza absenței unei clase nedemocratice. În fiecare regim există un popor; nu există neapărat orice altă clasă.
Allan Bloom
Criza spiritului American