Foarte puține idei politice au fost capabile să suporte o atât de clară înfrângere în lumea reală precum socialismul. Ideea diformă a gândirii marxiste s-a născut în chinurile revoluției industriale, a crescut la sânul utopiștilor și a întregii șatre de fourieriști și saint-simoniști, a ajuns la adolescență în contextul luptei pentru emanciparea muncitorilor trasată de Marx și Engels în celebrul Manifest. Și-a trăit tinerețea și viața adultă ca un asasin în serie în Rusia, China, Cambodgia, Cuba, Serbia sau România, perioadă în care a omorât cu bună stiintă sute de milioane de oameni. Acum, la 30 de ani de la sfârșitul războiului rece, această idee renaște, ca un phoenix vulgar, acoperită de o nouă aură, însă având în interior aceeleași principii nenaturale și aceeași finalitate.
Socialismul a început ca un protest împotriva aristocrației în Franța, îmbrățișat de cei aflați în Asamblée Naționale la stânga Regelui, opozanții acestuia.
Cu o fervoare adânc revoluționară, a găsit însă în curând un alt inamic, burghezia căpătuită după marea revoluție industraială care a schimbat fața progresului umanității; apar astfel primii socialiști utopiști, de la Saint-Simon la Owen și Fourier, cu viziunea lor utopică și falansteristă despre societate.
Progresul ideii a fost iremediabil influențat apoi de gândirea titanică, chiar dacă umbrită de paranoia, a lui Marx. Îmbrățișând soarta celor oropsiți, a muncitorilor și copiilor care munceau în condiții inumane în minele și uzinele începuturilor capitaliste, socialismul a căpătat în viziunea lui Marx o însemnătate istorică, apoi apocaliptică.
Construit pe ideea hegeliană de dialectică istorică, socialismul istoric al lui Marx era în opoziție iremediabilă cu individualismul, urmând ideea lui Hegel că nu individul, ci Statul este tot ce contează și că individul trebuie să se supună Statului. Încă din perioada embrionică a gândirii socialiste apare principiul etatist, ineluctabil legat de socialism, și care va fi exploatat spre tragedia umanității în secolul 20.
Tot aici găsim și diferența între socialism și comunism, așa cum a fost trasată de Marx: socialismul este stadiul intermediar care va permite atingerea comunismului, văzut ca stadiul final al umanității, finalitatea dialecticii materialiste a istoriei, utopia în care oamenii vor trăi la comun și în prosperitate, fără proprietate, fără monedă, fără stat.
Socialismul era văzut de Marx doar ca un mijloc pentru a expropria burghezia, iar modul de a realiza acest lucru a fost trasat clar în Manifestul Comunist. Primele trei propuneri ale Manifestului sunt clare:
Abolirea proprietății asupra pământului
O taxă puternic progresivă asupra venitului
Abolirea moștenirii private.
Dacă aruncăm o privire pe marile programe ale socialiștilor contemporani, de la Mélenchon la Sanders sau Alexandria Ocasio-Cortez, de la Varoufakis la Maduro vom regăsi, într-o anumită combinație, toate aceste trei propuneri. Taxele progresive de până la 90% se discută deja în cercurile de stânga, la fel și impozite prohibitorii pe proprietate și pe moștenire. Nu numai că aceste măsuri se discută, dar au intrat puternic în etosul politic de centru, susținute de noul val de votanți, care nu au trăit socialismul real, sau nici măcar nu au citit despre el.
Promotorii ideilor socialiste moderne se feresc însă să declare direct că ceea ce propun este socialism. Preferă în schimb avansarea altor concepte precum „liberalism” în Statele Unite, sau „socialism democrat” (un oximoron pe care îl vom explica mai târziu).
Însuși istoria cuvântului liberal este foarte interesantă pentru a înțelege cum semantica poate induce în eroare. La sfârșitul secolului 18 și începutul secolului 19, mișcarea intelectuală cunoscută sub numele de „liberalism" avea în centru libertatea individuală, ca ultim scop al societății, favorizând libertățile civile, un stat minimal și descentralizat, guvern reprezentativ, și o economie deschisă, bazată pe liber schimb. Termenul de liberalism însă a căpătat în Statele Unite, mai ales după 1930, o altă conotație, îmbrățișând ideea de a mări influența Statului pentru a atinge obiectivele sociale [1], trecând de la prioritizarea libertății individuale, la prioritizarea „egalității" și „justiției sociale"
De aceea este important să ne ferim de semantică și să înțelegem principiile aplicate care definesc o idee politică sau alta, indiferent de numele pe care unii îl folosesc.
Revenind la Marx, ideea măsurilor promovate în Manifest era clară și recunoscută de autor: distrugerea capitalismului burghez prin exproprierea graduală a bogăției private, pentru a instaura într-o primă fază socialsimul, definit ca proprietatea comună asupra mijloacelor de producție ale societății.
Pentru Marx, acest mers al istoriei către socialism era ineluctabil și nu putea fi oprit, și avea să se întâmple în țările dezvoltate, pentru că goana după profitul privat nu putea duce decât la o acumulare din ce în ce mai mare de profit pentru capitaliști și la sărăcire din ce în ce mai accentuată pentru muncitori, pentru a permite ratei profitului să nu scadă.
Realitatea a fost însă cu totul alta, socialismul întâmplându-se în Rusia, o țară cu o structură total diferită, unde revoluția bolșevică a prins rădăcini în ruinele unui imperiu. În țările dezvoltate, s-a întâmplat exact opusul traseului imaginat de Marx, capitalismul producând din ce în ce mai multă bogăție pentru toată lumea, inclusiv pentru muncitori, prin inovație și tehnologizare, astfel că nivelul de trai a crescut pentru toți.
Rețeta socialistă a fost însă transmisă în multe alte țări, de la China la Cambodgia. De asemenea mișcarea nazistă s-a instalat pe un puternic program socialist, pe care Hitler l-a îmbrățișat în Munchen nu din convingere însă, ci din practicabilitate, folosind ideile socialiste populiste pentru a atrage sprijinul maselor; așadar regăsim în primul program de 25 de puncte al partidului nazist mari idei socialiste, precum: naționalizarea tuturor întreprinderilor, interzicerea ratei dobânzii, creșterea substanțială a pensiilor.
Privind înapoi în secolul 20, toate statele unde socialismul a fost adopat la scară largă, pentru a permite atingerea „prosperității" stadiului final al comunismului, s-au caracterizat printr-o reducere drastică a nivelului de trai al populațiilor, prin foamete (China, Rusia), genocid la scară largă, lipsă de inovație, sărăcie și mizerie.
În aceeași perioadă, țările care au adoptat fundamentele sistemului capitalist, bazat pe proprietate privată, inițiativă privată, piață liberă și inovație motivantă, au cunoscut un adevărat miracol economic, dacă comparăm lumea înainte de marea revoluție industrială și lumea de acum.
Acum 100 de ani, foametea și mizeria erau monedă curentă în țări precum Suedia (vezi Hans Rosling). Lipsa unei recolte însemna moarte sigură pentru familii întregi. Nivelul de trai era mai redus atunci decât cel din Africa Subsahariană de azi. E inimaginabil pentru mulți dintre milenialiștii cocheți ai generației noastre, cu iphone și avocado toast, să înțeleagă cum trăiau oamenii înainte să fie adoptat capitalismul pe scară largă.
Doar în ultimii 20 de ani, marile progrese în știință, tehnologie, economie, inovație au făcut ca sărăcia extremă globală să se reducă la jumătate. Miliarde de oameni au putut să trăiască mai mult sau pur și simpu să trăiască pentru că au avut acces la hrană și medicamente. O invenție privată, printre multe altele, cea a îngrășămintelor agricole, a făcut posibil ca miliarde de oameni să nu moară de foame și pur și simplu ca fața lumii să fie complet diferită astăzi.
Satul care s-a saturat de colectivism
China lui Mao: între 1958 și 1961, dictatorul comunist naționalizează forțat pământul pentru a deturna muncitorii către industrializare forțată: peste 40 milioane de oameni mor, iar speranța de viață se reduce cu 20 de ani.
Mâncarea era rară pentru că fermele colectivizate produceau puțin, nimeni nefiind incitat să inoveze. Schimbarea a venit dintr-un sătuc, Xiaogang. Oamenii erau atât de subnutriți încât fierbeau frunze pentru masă. Forțați de foamete, familiile din sat s-au întâlnit în secret și au împărțit pământul: fiecare familie cultiva ce dorea și cum dorea și putea vinde producția.
Într-un an, acest aranjament privat a dus la o producție de cereale de șase ori mai mare ca anul precedent. Celelalte sate au aflat de acest miracol și au renunțat la colectivizare.
Forțat de realitate, partidul comunist a acceptat în 1982 această reformă, renunțând complet la colectivizare.
Unul dintre țăranii care au participat la pactul din Xiaogang spunea ulterior: „Înainte se murea de foame la noi în sat. Acum, libertatea de a alege ce muncă faci și de a opri profitul, iată toată diferența”.
Lecții asemănătoare le știm și noi, cei care am trăit în comunism cu cartela în mână și am stat la cozi gri pentru o sticlă de ulei. Această realitatea este cunoscută mai puțin de tinerii vașnici ai noii economii digitalizate, care se simt din ce în ce mai atrași de ideile socialiste, ca o contrapondere la capitalismul sălbatic și creșterea inegalităților. Au apărut astfel partide și politicieni noi, înarmați cu aceeași retorică socialistă de a promite marea cu sarea, de la pupitrele lor populiste: în Europa, în Marea Britanie, în Franța, în America.
În ciuda noilor eșecuri socialiste - cel venezuelean, cel nord-coreean -, publicul nou e dispus să creadă că acel socialism pe care îl vor ei nu a fost încă încercat. Că ce s-a întâmplat în Rusia, în China, în Vietnam, în Cambodgia, în Etiopia, în România, în Cuba, în Venezuela, în Serbia, nu a fost de fapt socialism. Revenind la confuzia semantică de care se folosesc mulți apologeți contemporani ai socialismului, acolo nu a fost de fapt socialism, a fost ceaușism, stalinism, chavism, autoritarism, populism etc. Orice, numai iubitul, mărețul socialism.
Așa se explică oarecum revirimentul acestei idei astăzi, în ciuda dezastrului istoric cauzat oriunde a fost aplicat: socialismul ăsta pe care îl vor tinerii noi e altfel, e despre bunăstare pentru toți, salarii pentru toată lumea, salvarea planetei, drepturi pentru toți. E despre "living wage" și "justitie socială".
Dacă citim celebrul program Green New Deal, e despre „case la preț bun pentru toti", „slujbe pentru toti", „educatie gratuită pentru toti". Cuvinte frumoase în teorie, de aceea atât de ușor folosite de politicieni manipulatori profesioniști. În spatele lor se ascunde aceeași realitate care a făcut imposibilă prosperitatea în țările socialiste din secolul 20: folosirea coerciției pentru a expropria avuția privată a oamenilor. De ce? Pentru că utopia lui „de toate pentru toti" este incompatibilă cu lumea în care trăim, lumea lucrului mecanic, cu resurse limitate, cu necesar de energie pentru a crește si a evolua, căldură pentru a te incălzi, hrană pentru a nu muri si muncă, idei si creativitate pentru a progresa în cariera aleasă.
Să susții, precum socialiștii, că putem fi toti egali, bogati, prosperi si destepți este o minciună, o minciuna epocală și sinistră, dar o minciună frumoasa, care prinde, agață si manipulează doar pentru că în final, stadiul acela al „prosperității" să fie înlocuit iremediabil cu sărăcie generalizată, coruptie și mizerie.
Socialismul, pentru a funcționa, are nevoie de două lucruri, care se vor întâmpla inevitabil:
Naționalizarea mijloacelor de producție (inclusiv munca).
Abolirea democrației.
Socialismul înseamnă prin definiția lui înlocuirea proprietății private cu proprietatea comună asupra mijloacelor de producție. Asta înseamnă că oamenii nu vor mai putea decide ce vor face cu proprietatea lor, nu vor mai putea aloca capitalul (inclusiv uman) în direcția pe care o doresc, de exemplu pentru a crea o fabrică de telefoane mobile pentru care există cerere, ci vor trebui să se supună unui plan, unei directive de la centru despre cum va trebui folosită munca și capitalul lor. Acest plan va fi creat bineinteles de noua elită luminată a socialismului și va trebui să existe pentru că, așa cum am văzut la început, una dintre ideile embrionare ale socialismului este etatismul, ca opoziție la individualism.
Însă acest plan nu poate funcționa dacă peste patru ani, la următoarele alegeri, elitele socialiste sunt înlăturate de la putere. Ce rost mai are să mai elaborezi un plan de realocare a proprietății, dacă peste patru ani se abolește? Așa că pentru a functiona, socialismul are în final nevoie ca alegerile democratice să nu mai existe, sau să fie de formă: adică exact ce s-a întâmplat în Cuba, în China, în România, în Venezuela. Socialismul aplicat duce iremediabil la autoritarism.
Socialismul nu înseamnă modelul nordic
Există o mare confuzie în prezent între socialism și modelul de welfare state al țărilor europene, mai cu seamă cele nordice. Populiștii socialiști, și mai ales senatorul democrat Bernie Sanders și tânăra membră a congresului american AOC folosesc modelul nordic ca alibi pentru a promova politici socialiste într-o federație precum Statele Unite, care a devenit cea mai mare putere economică adoptând capitalismul, nu socialismul.
Comparația însă este de la început searbădă și fără substanță: între 1870 și 1970, țările nordice au avut cea mai mare creștere dintre țările civilizate; această perioadă a coincis de asemenea cu reforme importante pro-business precum aparitia băncilor comerciale și privatizarea pământului [3]. De asemenea, aceste țări se situează pe primele locuri la indicatori precum competitivitatea globală, ușurința de a face afaceri și inovație (World Economic Forum – 2012 ranking). Nu e chiar o rețetă a socialismului, nu-i așa? De asemenea, autonomia individuală este o calitate socială în care nordicii cred cel mai mult, iar statul este văzut ca un garant al acestei autonomii. Să nu uităm de asemenea idiosincraziile nordice, precum nivelul înalt de încredere, corupția foarte redusă și adoptarea rapidă în istorie a instituțiilor liberale.
Diagnosticul unei boli si tratamentul cu leacuri babesti
Așa cum Marx a identificat corect spleen-ul muncitorului-piesă din capitalismul secolului 19, investindu-l cu emoție și melancolie, stânga de azi are meritul de a stabili că se întâmplă ceva greșit în societatea prezentă.
Cele mai importante teme și cele care merită atenția cea mai mare sunt provocarea încălzirii globale și inegalitățile economice puternice.
Încălzirea globală este o realitate, demonstrată stiințific, existând un consens al oamenilor de știință despre efectele activității umane asupra mediului. Acest consens vorbește despre pericolul asupra mediului al creșterii temperaturii globale cu 1,5 grade față de perioada preindustrializată, iar raporatele oficiale pregătite în acest sens prezintă soluții și idei pentru a aborda această problemă. În ceea ce privește inegalitățile, e adevărat că acestea au crescut, mai ales în Statele Unite, ajungându-se ca doar 1% din populație să dețină peste 90% din avere, ceea ce depășește cu mult distribuția paretiană naturală.
Problema mare cu noii preponenți ai socialismumui este însă identificarea greșită a problemei și mai ales propunerea solutiilor: retorica fundamentalistă socialistă, ajunsă acum și peste ocean, transformă aceste probleme în deveniri apocaliptice care vor distruge societatea, folosind un limbaj al fricii, distorsionând fapte și realități, în unicul scop de a accede la putere.
Deși problema climatica este importantă, se fac eforturi în prezent și se fac de mult timp, cu rezultate notabile. În Statele unite de exemplu, emisiile de particule poluante continuă să scadă gradual din 1970; marile companii, mai ales cele din sectorul Oil&Gas, dezvoltă deja tehnologii mai puțin poluante și direcționează investitii pentru o energie mai verde. Inovatori precum Elon Musk continuă să creeze cerere mondială pentru baterii și mașini electrice prin inovație și antreprenoriat.
Dacă citim însă the Green New Deal, noul manifest al tinerilor socialiști democrați, aceste progrese nu există. Boala e transformată într-o boală a capitalismului însuși și remediile, așa cum ne așteptăm sunt pe măsură: mai multe taxe, cheltuieli publice imense, bunuri publice gratuite pentru toți, case pentru toți, slujbe bine plătite pentru toți și mai cu seamă o renuntare în 10 ani la combustibilul fosil și înlocuirea cu eoliene și panouri solare. Nu mai vorbim de costurile fanteziste ale acestui plan sau de faptul ca înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât socializarea economiei americane, cu consecințe globale dezastruoase, dar înlocuirea în 10 ani a combustibilului fosil, care oferă în prezent peste 80% din energia mondială, care este și ea în creștere, este absurdă. Socialiștii, în goană lor după putere, produc de asemenea absurditati flagrante când nu realizează ca programul național de reconstructire a tuturor caselor și de producerea de eoliene și panouri necesită materiale de construcții care nu se pot produce în prezent decât prin energie termică, adică prin consum de combustibil fosil.
Aceeasi problemă și în privința inegalităților: e adevărat că acestea au crescut, dar în același timp a crescut și nivelul de trai global, de o manieră spectaculoasă (vezi Steven Pinker). Socialismul pune însă întrebările greșite și găsește în consecință răspunsurile greșite, prin insistenta asupra "egalitarismului" care vine din principiul etatist al socialismului, care se opune individualismului. Angus Deaton, laureat al premiului Nobel, spunea "Inegalitatea nu este același lucru ca nedreptatea; și, în opinia mea, această din urmă a provocat atât de mult turbulențe politice în lumea dezvoltată de astăzi ". Făcând confuzie între „inegalitate" și „injustitie", socialiștii preferă ca săracii să fie mai săraci, doar pentru ca bogății să fie mai puțin bogați.
Există alte metode, mult mai moderate și mai eficiente pentru reducerea inegalităților, cum ar fi de exemplu renunțarea la creșterea artificiala a valorii activelor financiare prin programele de expansiune monetară ale băncilor centrale, lupta împotrivă monopolurilor artificiale care slăbesc concurența, aplicarea legilor anti-fraudă astfel încât scandaluri financiare de o mare gravitate să nu se mai inatmple cu o asemenea regularitate, folosirea taxelor și impozitelor în mod productiv, pentru a ajuta antreprenoriatul, a oferi resurse educaționale democratizate și a motiva inovația și eficienta. Însă leacul socialist, departe de a adresa problema, nu face decât să propună mai multă sărăcie pentru toți pentru a luptă împotriva unei diferențe de bogăție pe care o consideră intrinsec injustă. În final, rezultatul va fi o degradare a creșterii globale, o încetare a motivației pentru a inova și a gândi tehnologii atât de necesare pentru a rezolva probleme globale reale
Noua generație are dreptate să se preocupa din ce în ce mai mult de politică și să ceară socoteală elitelor, în contextul problemelor globale care există și care trebuie atacate. Însă nu prin resurecția spectrului socialist, vinovat de sărăcie, mizerie și subdezvoltare vom reuși cu toții să evoluăm, ci prin înțelegerea proceselor care au permis umanității să se ridice din subzistența de acum 100 de ani și aplicarea lor pentru a găsi noile resorturi ale inovației globale.
https://republica.ro/de-ce-generatia-noua-trebuie-sa-se-opuna-revirimentului-ideilor-socialiste-nu-sa-le-sarbatoreasca