Când dispare credinţa, aşa cum se întâmplă acum, familia cunoaşte, în cel mai bun caz, doar o unitate efemeră. Oamenii mănâncă împreună, se joacă împreună, călătoresc împreună; dar nu gândesc împreună. Rare sunt casele care au vreo viață intelectuală, ca să nu mai vorbim de una care formează interesele vitale ale vieții.
Canalele educative de la televizor reprezintă punctul culminant al vieții intelectuale de familie.
Cauza acestei decăderi a rolului tradițional al familiei ca transmițătoare a tradiției este aceeași ca și în cazul decăderii științelor umane: nimeni nu mai crede că vechile cărțiconțin - sau ar putea să conțină - adevărul. Așa încât cărțile au devenit, în cel mai bun caz, „cultură“, adică plicticoase.
După cum spune Tocqueville, într-o democrație tradiția nu e decât informație. Odată cu „explozia informațională“, tradiția a devenit superfluă. În clipa în care tradiția ajunge să fie recunoscută drept tradiție, ea e moartă, reprezintă ceva apreciat doar de formă, în speranța deșartă că i-ar putea forma pe copii. Practic, în Statele Unite Biblia reprezenta singura cultură comună, care-i unea pe oamenii simpli și pe cei rafinați, pe bogați și pe sărací, pe tineri şi pe bătrâni, și- ca însuși modelul unei viziuni a ordinii tuturor lucrurilor, precum și ca o cheie pentru restul artei occidentale, ale cărei mari opere erau, într-un fel sau altul, sensibile la Biblie - oferea acces la seriozitatea cărţilor. Prin dispariţia ei treptată și inevitabilă, însăși ideea unei asemenea cărți totale, precum și posibilitatea și necesitatea explicării lumii au dispărut.
Tații și mamele nu mai cred că aspirația cea mai înaltă pe care-ar putea-o avea pentru copiii lor e ca aceștia să fie înțelepți - așa cum sunt preoții, profeții sau filozofii. Nu-şi mai pot imagina decât competența și succesul specializate. Spre deosebire de ceea ce se crede de obicei, în absența cărții se pierde până și ideea de ordine a întregului.
Părinții nu au autoritatea morală şi legală pe care o aveau în Vechea Lume. Le lipsește încrederea în sine ca educatori ai copiilor lor, considerând cu generozitate că vor fi mai buni decât părinții lor nu doar în termeni de bunăstare, ci și în privința virtuții morale, trupești și intelectuale. Există întotdeauna o încredere mai mult sau mai puțin declarată în progres, ceea ce înseamnă că trecutul le apare sărac și demn de dispreţ. Viitorul, cu final deschis, nu poate fi prescris de părinți, și eclipsează trecutul pe care-l ştiu inferior.
Alături de constanta noutate a tot ce ne înconjoară și de neîncetata mutare dintr-un loc în altul, mai întâi radioul, apoi televiziunea au asaltat și răsturnat intimitatea căminului, adevărata intimitate americană, care permitea dezvoltarea unei vieți mai înalte și mai independente în interiorul societății democratice. Părinții nu mai pot controla atmosfera din casa lor și și-au pierdut până şi dorinţa de a o face.