Tocqueville – în prima jumatate a secolului XIX – constata că există o tendință a Justitiei în Europa de a acționa în anumite circumstanțe eminamente politic. Tocqueville căuta puncte antitetice de comparație cu sistemul democratic american. Două sunt cauzele (posibile și probabile) ale acestui fapt. În primul rând puterea Judecătorească (puterea de a face dreptate) este construită pe un imaginar mai arhaic decât puterea politică. Jean-Jeaques Wunenburger susține că “a guverna este, […], o activitate posterioară celei de a judeca și de a sancționa, pentru că nu putem dirija o societate, […], decât dacă i-a fost asigurată anterior supraviețuirea”, iar supraviețuirea – adaugăm noi – se realizează prin asanarea corpului Social. Și în al doilea rând, Puterea judecătorească fost ultima putere care s-a eliberat de sub tutela unei autoritați centrale, derivată dintr-o putere divină. (Notă: Multă vreme Justiția s-a înfăptuit “în numele regelui”). De remarcat că niciuna dintre aceste cauze nu se aplică Americii, imaginarul politic – democrația - fiind acolo cel care a dat naștere națiunii.).
Astfel Justiția (cel puțin în Europa) nu numai ca nu s-a lăsat pătrunsă de spiritul democrației (voinței populare), dar a dat semne că îl consideră subsidiar principiului dreptății. Nu este neaparat ceva rău, câtă vreme “tirania majorității” poate fi la fel de nocivă și de capricioasă ca orice altă tiranie. Există însă și reversul medaliei: negarea dreptului majorității de a decide în materia justitiei (cu orice fel de argumente, cele mai multe corecte) lasă portița prin care Justiția poate ataca oricare altă putere a statutului. Adevarul este că Justiția constituie o forță colosală tocmai pentru că acționează ca un arbitru atât în cadrul Politicului, cât și între Politic și Social. (Din nou apelul la Istorie ajută la demonstrația acestei afirmații: infiltrarea structurilor statului după cel de-al doilea război de către comuniști s-a făcut prin intermediul Justiției).
În secolul XX s-a ajuns la un compromis recunoscându-se faptul că Justiția necesită independență sporită în funcționare (Notă: de la un anumit moment acuzatia nu s-a mai facut “in numele statului”, ci “in numele legii”), dar şi un control sporit la formare (si desfiintare) pentru a preveni abuzurile (tocmai pentru ca formarea Justitiei nu se face conform unui principiu democratic).În acest fel trebuie înțelese rolurile ce revin Presedintele, Executivului (prin ministrul Justiției) și Curtii Constituționale. Justiția trebuie protejată și de ea însăși, iar acest lucru nu se poate face decât din exterior. Arhitectura constituțională actuala a statului, dacă ar fi respectată în spiritul ei (și daca nu ar exista tentințe de egocentrism ale Justiției, dar și temeri că se urmărește nu un control, ci o subordonare a Justiției de catre Legislativ) ar fi suficientă pentru a garanta existența unei democrații stabile.
Personal, nu sunt de acord cu excluderea Presedintelui din procedura de numire a capilor Justiției (procurori șefi, membrii CSM, membrii ICCJ). Am mai spus-o și cu alte ocazii. Presedinția este o putere extraordinară ce intervine doar în cazuri de criză (de exemplu: conflicte între puterille principale ale statului, blocaje interne ale puterilor statului, etc…). Astfel se traduce în intermeni constituționali rolul de arbitru/mediator ce îi revine președintelui. El trebuie să aibă la dipoziție căi de a repune în funcțiune Puterile Statului sau de a le împăca (prin acțiune, nu numai prin tratative), însă în mod normal Președintele nu trebuie să decidă în vreun fel, ci doar să ia act de deciziile puterilor principale (pentru a nu se afla în situația unui abuz de drept constituțional). Legislativul nu ar trebui la rândul său – dar aici este “o chestiune de oportunitate”! – să îi revoce privilegiile Presedintelui legate de numirea capilor Justiției (după cum nu ar trebui să îi revoce nici atribuțiile de numire a capului Executivului), doar pentru că Președintele – acest mic și vremelnic presedinte – nu își înțelege (sau nu vrea să își înțeleagă) rolul și se abate de la Spiritul Condtitutiei, profitând de slăbiciunea Literei ei.
Iată însă că există numeroase semnale îngrijorătoare privind intervenția procurorilor (mai ales a DNA-ului) în Politic (si nu dau exemplu decat cele 2 decizii CCR din 2017 prin care se constata existența unui conflict constituțional între Justiție și Executiv). Invers: presupusele “atacuri” ale Politicului asupra “Justiției” (posibile atât în teorie cât și în practică) nu trebuie confundate cu necesitatea îngrădirii forței politice a Justiției. Dacă singurele dovezi ale “atacului asupra Justiției” sunt legile ce urmează să fie votate în Parlament se poate demonstra ușor că în ele nu există nicio prevedere care să atenteze la independența Justiției sau care să “favorizeze infractori” (cu nume și prenume). Desigur dezbaterile din spațial public pe marginea acestui subiect nu mai au la baza argumente, ci emotii (și de aceea nici nu mă voi obosi să iau în discuție prevederile acelor legi), însă nu pot să nu constat și o vină a Justiției însăși, câtă vreme și ea este cea care a permis ca lucrurile să ajungă atât de departe, fără să ia atitudine. În fond Justiția nu este un monolit și nu pot să cred că există o infestare morală a întregii Justiții. (Notă: Exista desigur reacţii ce vin din cadrul Justitiei, însă prea puțin energice și prea puțin mediatizate
http://www.cristianvasiliu.ro/search/label/Despre%20comunism