Potrivit tradiției, la 21 aprilie 753 a. C., pe versanții dealului Palatin, Romulus a trasat cu plugul hotarele în interiorul cărora se va construi un oraș nou . Acest lucru este spus de istoricii romani Livio și Varrone, dar misterul originilor Romei nu a fost încă complet rezolvat.
SĂPĂTURILE ARHEOLOGICE.
Istoricii moderni au stabilit de multă vreme o regulă: să nu crezi niciun cuvânt din legenda despre Romulus și Remus, prea propagandistică pentru a fi adevărat. Arheologii, în schimb, după ce au efectuat numeroase săpături, o cred măcar puțin.
„Înființarea Romei cu siguranță nu a avut loc din senin”, spune Paolo Carafa, arheolog și profesor la Universitatea Sapienza din Roma, „și există un sâmbure de adevăr istoric în legendă, pe care am reconstruit-o. Înainte de secolul al VIII-lea î.Hr. C. exista deja o aşezare împărţită în grupuri de bordeie pe o suprafaţă de circa 200 de hectare. La un moment dat cineva, poate cu o învestitură regală, a vrut să dea acestui așezământ un statut aparte, trasând drumuri și sfințind-o cu o ceremonie religioasă. Urmele de fortificație găsite sunt din a doua jumătate a secolului secolul al VIII-lea î.Hr C., deci aproape de fatidic 753».
„Săpăturile arheologice – adaugă Dunia Filippi, coordonatorul a numeroase operațiuni de săpături efectuate pe Dealul Palatin – indică faptul că tocmai atunci a fost fondat sanctuarul Vestei cu vatra zeiței, simbol al statutului urbanistic al așezării”.
„În rezumat”, spune Carafa, „ în aceeași perioadă datează crearea unui cartier regal cu sanctuarul Vestei, primul loc pentru adunările poporului ( comiții ) și primul sanctuar civic de pe Dealul Capitolin . Apoi, spre sfârșitul secolului al VIII-lea, s-a făcut primul etaj al Forumului».
MITUL LUI ENEA.
Pe scurt, conform arheologilor, apariția acestor importante locuri publice și datarea lor ne oferă o certitudine: acolo s-a născut un oraș, tocmai în locul și în perioada indicate de legendă. Dar mai sunt. Pe Campidoglio, rămășițele epocii bronzului au ieșit la lumină, cu șase secole înainte de întemeierea tradițională a Romei.
„Romulus, sau cum l-a numit pe acel rege, probabil descendea dintr-o dinastie latină mai veche. Și tocmai pentru a scăpa de acești strămoși neprezentabili, mitul lui Enea, deja cunoscut în Lazio în secolul al VIII-lea î.Hr., a fost altoit în povestea lui Romulus. C.», explică arheologul. Ceea ce are și dovada: «Un ham de bronz din acea perioadă înfățișând o ciocănitoare orbindu-l pe Anchises, tatăl lui Enea, pedepsindu-l pentru că s-a unit cu Venus».
Strămoșii latinilor au fost popoare indo-europene sosite din Balcanii de Nord în mileniul II î.Hr. La momentul nașterii Romei, tradiția spune că existau 30 de sate latine.Inițial, dealurile din Campidoglio și Quirinale erau probabil ocupate de sabini, în timp ce romanii locuiau pe Dealul Palatin. În acest context istoric se încadrează „răpirea femeilor sabine”. Romanii, care au sosit din Alba Longa inițială fără companie feminină, i-au invitat pe sabini la o petrecere grozavă, dar, după ce i-au alungat pe bărbați, le-au răpit pe femei.
ORAȘ MULTIETNIC.
Atunci s-a dezlănțuit reacția sabinilor, care au atacat Roma pentru a le elibera pe fete. Dar femeile răpite au intervenit, cerând pace și alăturându-se romanilor. Adevărul este că sabinii și latinii s-au contopit foarte curând (Numa Pompilius, al doilea rege al Romei, a fost sabin), așa cum demonstrează unele cuvinte latine - printre care bos (bou), scrofa, popina (bucătărie) - de origine probabilă sabină.
În jurul anului 625 î.Hr. C. etruscii au ajuns şi ei la Roma. Potrivit istoricului roman Tito Livio, atunci a sosit din Tarquinia bogatul Lucumo, de rafinată cultură elenă (etrusci și greci erau în strânsă legătură), care a devenit al cincilea rege al orașului de pe Tibru cu numele de Tarquinio Prisco.
„El și urmașii săi au transformat Roma timpurie într-un oraș monumental”, spune Carafa, „cu case de piatră, fortificații complexe, străzi pavate și temple de piatră cu decorațiuni de teracotă. De la început, așadar, Roma a fost un oraș multietnic».
Dar cum explicați expansiunea romană rapidă în Lazio?
„Toate sursele laudă amplasarea strategică de pe Tibru, lângă vadul Insulei Tibrure, și clima favorabilă”, răspunde Carafa.
Dintr-o astfel de poziție ar fi fost ușor să țină sub control traficul dintre două regiuni bogate precum Etruria (la nord) și Campania (la sud). Dar străzile, la acea vreme, mergeau mai degrabă de la est la vest decât de la nord la sud. Erau „căile de transhumanță”, parcurse anual de ciobani care își aduceau vitele din inima Apeninilor pentru a se aproviziona cu sare pe litoral. O bovină consuma 30 kg de sare pe an, iar principalele saline erau situate la gura Tibrului.
PATERFAMILIAS.
Lângă podul peste râu se afla o zonă numită Salinae, chiar lângă Forum Boarium, piața de animale: cine controla acest pasaj avea în mână aprovizionarea cu sare în interior. Și acolo era Roma. Un alt indiciu poate fi găsit în organizarea socială solidă, bazată pe familie, în cadrul căreia tatăl avea puterea vieții și a morții.
Împărțirea dintre patricieni și plebei avea rădăcini străvechi, la fel ca și Senatul, consiliul bătrânilor format inițial din reprezentanți ai genților, familiile aristocratice care trebuiau să descindă din ctitorii legendari (gens cornelia de la Cornelius, gens valeria din Valerio și etc). Clienții (meșteșugari, negustori) au cerut protecție acestor clanuri . Cu cât aveai mai mulți clienți, cu atât numărai mai mulți.
Deși nu te-ai putea numi grec dacă nu te-ai născut în Grecia, a deveni roman a fost poate mai ușor decât să obții cetățenia americană astăzi. Societatea romană era conservatoare, dar deschisă. O trăsătură care s-a dovedit a fi utilă, chiar dacă romanii, oricât de practici au fost, cu siguranță nu și-au deschis porțile străinilor din generozitate.
„Odată consolidate cuceririle militare”, explică Carafa, „beneficiile cetăţeniei romane s-au extins pentru a lega alte popoare de ele însele”.
În acest fel au fost anexate și teritoriile Italiei Centrale, oferindu-le notabililor locului cetățenia, cu sau fără drept de vot. „Dar pe la 90 a. C. au fost popoarele italiene care l-au revendicat (obținând-o) grație „ războiului social ”».
PROPAGANDĂ.
Din acest moment Italia a fost toată romană. Această diplomație bazată pe privilegii era o modalitate de a-și extinde sfera de influență, sub amenințarea forței militare. După cum scria grecul Polybius, a ajuns la punctul în care a devenit
„un lucru clar pentru toți și absolut necesar că era necesar să se supună romanilor și să le îndeplinească ordinele”.
Bineînțeles, chiar și romanii au avut niște mari sperii în timpul cuceririi lumii antice: la 250 de ani de la întemeierea Romei, regele etrusc de la Chiusi, Porsenna, a asediat și cucerit orașul, impunând un tratat.
Acesta este adevărul istoric crud. Dar tocmai pentru că înfrângerea a fost amară, romanii au inventat un erou legendar, Muzio Scevola: luat prizonier după ce a încercat să-l omoare pe Porsenna (înjunghiase pe omul nepotrivit), s-a pedepsit arzând mâna care ratase ținta; când a declarat că alți 300 de oameni curajoși ca el sunt gata să încerce din nou, liderul inamicului a fost impresionat și a acceptat să semneze un armistițiu.
O altă bătaie istorică datează din anul 390 î.Hr. C., când Brenno, în fruntea galilor Senoni, i-a învins pe romani, jefuind orașul.
Potrivit savanților, adevăratele arme secrete ale Romei au fost însă toleranța față de popoarele cucerite și o organizație, am spune, „elvețiană”.
Spre deosebire de greci, pentru romani ceilalti nu erau prosti.
„Extinderea lor”, explică Carafa, „s-a bazat pe forța militară, dar fără ideea de superioritate culturală”.
Într-adevăr, toleranța romană s-a manifestat în primul rând în cultură. Mândră de rădăcinile sale, dar în căutarea promovării sociale, elita romană, dorind să se înzestreze cu o cultură „înaltă”, a ales-o pe cea mai prestigioasă a momentului, cea grecească, primind în cercul lor intelectualii și artiștii eleni.
MINISTERE ȘI BIROCRAȚIE.
În ceea ce privește capacitatea logistică, aceasta s-a manifestat de îndată ce teritoriul de controlat era prea mare.
„Secretul succesului”, continuă Carafa, „a fost în organizarea și perfecționarea mașinii statului. Așa s-a născut birocrația, cu „ministerie” speciale și funcționari pentru fiecare sector al administrației. Numai marile imperii orientale au avut așa ceva”.
În plus, statul roman putea conta pe un sistem juridic fără precedent și pe o armată capabilă să se adapteze la fiecare nouă cerință de război. Marea valoare a romanilor era aceea de a ști să înțeleagă binele popoarelor cucerite, reelaborându-l și perfecționându-l. Apoi, odată învățată lecția, moștenitorii lui Romulus și-au lichidat „binefăcătorii”. Cu excepția cazului în care se puteau transmite descoperirile și utilizările lor.