Cămin cultural (sătesc)
Comuniştii au preluat casele de cultură săteşti active în anii ’30-’40. Acestea desfăşurau acţiuni de popularizare (conferinţe, serbări, comemorări, şezători) cu caracter naţionalist, monarhic şi tradiţionalist, fiind încurajate în mod special de regimurile autoritare anterioare. Agresivitatea mesajului politic şi mijloacele de difuzare simpliste din anii ’50, copiate sârguincios după modelul sovietic (vezi, de exemplu, Biblioteca activistului culural, Serbări culturale la sate, traducere din
limba rusă, Bucureşti, Editura pentru imprimate şi publicaţii, 1959) s-au temperat treptat în deceniile următoare. Cândva sporadice, căminele culturale au devenit o prezenţă obligatorie în localităţile rurale, fiind asociate şcolilor, bibliotecilor şi primăriilor săteşti. În anii ’60-’70, regimul a investit mai mult în construirea de noi spaţii şi înzestrarea lor, încurajând o vizibilitate crescută a produselor culturale locale (Maria Moldoveanu coord., Managementul culturii. Universul rural, Bucureşti, Editura Expert, 2000, p. 40).
Activităţile s-au diversificat, devenind mai atractive prin îmbinarea propagandei naţional-comuniste cu o anume revenire la tradiţionalismul interbelic şi cu elemente moderne, specifice culturii urbane (film, presă, cercuri de studiu, dans, etc.).
În ultimul deceniu al regimului Ceauşescu politizarea excesivă, dublată de incompenţa managerială şi de reducerea drastică a susţinerii financiare, au compromis aproape în totalitate instituţia căminului cultural. Aşa se explică abandonul masiv care a urmat după 1989, distrugerea sau deturnarea spre activităţi ludice sau asociative curente. În lipsa unor politici culturale alternative, ele au rămas fără program, animatori şi fonduri. Majoritatea fostelor case de cultură săteşti au ajuns simple clădiri de uz public, adăpostind nunţi, parastase, discoteci, cârciumi.
Andi Mihalache