Bişniţa în comunism: „protocapitalism” sau „antisistem”?
Este meritul profesorului Zoltán Rostás „inventarea” unor teme de istorie socială recentă care abordează zone ale societăţii româneşti ce fac parte din realitatea curentă, cotidiană, şi sunt, în mod paradoxal (sau, poate, tocmai din acest motiv?), foarte puţin explorate antropologic. De exemplu, toată lumea ştie despre migraţie, există studii şi cercetări statistice serioase pe temă, chiar iniţiative instituţionale, însă avem oare acces şi la „varianta” migranţilor, a „actanţilor” fenomenului? Cine nu ştie de revoluţia de la 1989 şi, oare, câte studii, câte „istorii” nu s‑au scris pe acest subiect? A asculta, însă, cum a fost trăită revoluţia de „oamenii mici”, revoluţionari în acte sau nu, a avea în acelaşi volum multiple istorii personale ale evenimentului înţeles şi (re)memorat, fie în Bucureşti, fie într‑un orăşel de provincie, fie pe tren, fie în Piaţa Universităţii, a fost o iniţiativă mai degrabă neaşteptată (mă refer la excepţionala istorie orală a revoluţiei realizată de Zoltán Rostás şi Florentina Ţone). În mod similar, putem repeta aceleaşi observaţii la toate volumele de istorie socială coordonate de Zoltán Rostás alături de colaboratorii săi (remarcabil este şi „cealaltă parte a istoriei”, volumul de istorie orală cu femei realizat împreună cu Theodora Eliza‑Văcărescu). Prezentul volum este realizat cu Antonio Momoc, alături de care Zoltán Rostás a mai con‑semnat şi o la fel de interesantă istorie orală cu „activişti mărunţi de partid”.
Fenomenul bişniţei şi al descurcatului, spre deosebire de celelalte menţionate, trece, în me‑ moria socială, drept o practică socială atât de comună şi, totodată, rezidual‑marginală, încât nu a fost considerată demnă de un studiu ştiinţific mai consistent, darămite de o carte întreagă. Înainte de a trece la volum, trebuie să mai remarc un lucru general despre cercetările de istorie socială amintite vis‑à‑vis de receptarea lor în mediul cultural‑academic autohton.
În pofida unui ecou cultural pozitiv uneori remarcabil, pare că nu s‑a depăşit etapa în care aceste cercetări sunt privite mai degrabă drept experimente inedite decât ca documente sociale care furnizează cunoaştere ştiinţifică ce trebuie integrată în circuitul academic prin confruntare şi agregare cu alte date obţinute prin căile „clasice” de investigaţie ale unui fenomen (acolo unde acestea există). Istoria orală nu furnizează date doar pentru a exista „şi aşa ceva”, cum ar fi istoriile de viaţă ale diverşilor actori sociali, ci, mai ales, pentru a confrunta aceste mărturii cu datele ce pot fi extrase din documente oficiale sau/şi cu cele obţinute prin metode de investigare socială „clasice”. Avem, aşadar, la dispoziţie o resursă care, pe de o parte, este încă nevalorificată în ceea ce oferă ca informaţie şi, pe de altă parte, nu este continuată prin alte cercetări complementare în ceea ce oferă ca tematică exploratorie.
Un exemplu în acest sens este chiar volumul aflat în atenţia acestei recenzii. Impactul în diversele medii culturale a fost remarcabil şi, fenomen destul de rar întâlnit, cartea a atras atenţia şi elogiile atât ale intelectualităţii orientate către „dreapta”, cât şi ale celei orientate către „stânga”. Primii, valorizând capitalismul, au „citit” în bişniţă un protocapitalism antietatist, pe când ceilalţi au văzut în carte o istorie „alternativă” a comunismului, dincolo de „victime” şi „călăi”. Este excelent ca o carte academică să stârnească astfel de discuţii şi ecouri, însă nu e suficient şi, într‑un fel, popularitatea sa poate fi riscantă: se creează senzaţia că tot ce a fost relevant şi nou prin această temă a fost, deja, epuizat. Or realitatea este chiar opusă: cartea e o invitaţie la o temă suculentă şi promiţătoare care trebuie continuată pe teren academic, nu atât cultural, cu atât mai mult cu cât cercetările „clasice” istorice sau sociologice despre acest fenomen lipsesc.
Ce poate fi mai inedit şi, totodată, mai necesar pentru istoria socială a României o istorie a bişniţei, extinsă la economia informală, negoţul evazionist sau „la negru”? Nu ar fi interesant să avem informaţii despre cum s‑au reflectat în această zonă socială trecerea de la România interbelică la cea comunistă, diversele stadii ale regimului comunist şi, de asemenea, impactul noii societăţi postcomuniste? Să aflăm ce categorii sociale sunt implicate, cu precădere, care sunt filierele pe baza cărora se pot înfiripa aceste trasee economice, în ce măsură putem regăsi practici culturale persistente sau apărute pe parcurs? Din prezentul volum, de pildă, se pot dezvolta cercetări pe documente scrise care să aducă completări despre bişniţa din ultimii ani ai regimului comunist. Verificarea registrelor Miliţiei şi ale dosarelor Securităţii pot fi comparate cu documentele sociale de istorie orală prezente în acest volum, cu atât mai mult cu cât există informaţii şi de la foşti miliţieni implicaţi în fenomen. Cu siguranţă, informaţiile obţinute din astfel de investigaţii ne‑ar nuanţa tabloul general pe care‑l avem despre practicile de putere ale regimului comunist.
Deocamdată vreau să avansez următoarele observaţii şi ipoteze stârnite de lecturarea critică a volumului:
Disimularea
Într‑un fel mai pregnant decât în celelalte volume de istorie orală, istoriile de viaţă ale celor din secţiunea „bişniţarilor” sunt marcate de disimulare, cvasifabulaţie şi vizibilă „romanţare” a biografiei. Informaţii relevante sunt, uneori, „scăpate” marginal faţă de discursul central şi relatările trebuie, deseori, citite printre rânduri. Din fericire, datorită timpului destul de mare scurs de la revoluţie încoace, elementul de disimulare nu falsifică mărturia, ci, mai degrabă, se face resimţit în „eroizarea” biografiei decât în devoalarea mecanismelor şi relaţiilor sociale ce făceau posibilă bişniţa. Există însă o posibilă explicaţie pentru această dispoziţie accentuată către fabulaţie: făcea parte din „fişa postului”, una „informală”, desigur, care cerea bişniţarului să aibă întotdeauna o poveste de „vândut”, nu doar un produs.
Fenomen controlat
Bişniţa nu este nici protocapitalism, nici fenomen underground. Nici nu are valenţe subversive, „alternative”. Dimpotrivă, este posibil doar prin intermediului sistemului, nu împotriva lui. Raportul faţă de sistemul represiv este descris astfel de actanţi: „În Mamaia nu putea lucra nimeni dacă nu avea avizul Securităţii” (p. 54); „Bişniţarii se înţelegeau foarte bine cu poliţiştii. Adică miliţienii ştiau de ei. Erau mână‑n mână” (p. 116); „Dar ei nu te băgau la puşcărie. Te luau frumos la Securitate, să spui tot” (p. 122). Când documentul social permite reconstruirea unei filiere, aceasta arată că reţeaua avea legături şi beneficia de protecţie la nivel înalt. Şefii bişniţarilor din zona centrală a Bucureştiului vechi, de exemplu, pentru a fi acoperiţi legal cu serviciul (în România lui Ceauşescu „lipsa de ocupaţie” fiind un cvasidelict), aveau legitimaţii de membri ai Centrocoop, o cooperativă de stat condusă de Paul Niculescu‑Mizil: „Cooperaţia era un fel de stat în stat. Era un fel de Cooperativă de Stat. Era Paul Niculescu‑Mizil, la vremea respectivă, preşedin‑ tele Cooperaţiei. Avea ceva libertate de la Ceau‑ şescu, nu prea dădea socoteală” (p. 124). În plus, aceeaşi Cooperaţie era şi unul dintre mijloacele de aprovizionare cu bunuri comercializate prin bişniţă. O perspectivă foucauldiană asupra puterii, prin care practicile acesteia sunt văzute ca parte organică a societăţii, care reproduce lăuntric mecanismele ei, nu ca centralitate polarizată şi separată faţă de societate, susţinută doar prin instrumentele clasice care acţionează din exteriorul societăţii, poate fi mai de folos în analizarea şi înţelegerea bişniţei decât una care gândeşte binar şi maniheist.
Cine sunt actorii?
Într‑un mod aproape previzibil, actorii sociali implicaţi în bişniţă şi abili în a fi „descurcăreţi” sunt plasaţi strategic în traseul comercial de stat sau în posturi care le deschideau acces către bunuri de consum: şefi de depozite, lucrători în turism, miliţieni, telefonişti (în Bucureşti meseria oferea ocazia multor contacte), şoferi care transportau marfă, gestionari etc. Intelectualii apar la celălalt capăt al „lanţului trofic”: supravieţuitorii. Acest lucru spune ceva despre practica socială a regimului comunist, atât în latura sa oficială, cât şi în cea informală: există privilegiaţi şi marginali ai societăţii comuniste, iar marginalii nu sunt neapărat cei care activau în zona „informală”, ci, mai degrabă, cei lipsiţi de acces la reţelele funcţio‑ nale care făceau să circule bunurile şi serviciile („favorurile”). Trebuie precizat, de asemenea, că, într‑un mod similar capitalismului, categoria „supravieţuitorilor” este, de fapt, constituită din „consumatorii” standard atât ai bunurilor şi serviciilor oferite oficial, cât şi a celor furnizate informal. Rolul lor este cel al reproducerii siste‑ mului, lucru perfect sintetizat de observaţia unui intervievat: „Pe atunci era ca şi acum: muncă, casă, familie şi copii. Aveam prea puţin timp şi energie pentru altele, cum ar fi politica” (p. 310).
Sursele, bunurile, practicile
Bişniţa presupune surse de aprovizionare şi practici de „comercializare”. Sursele se regăseau, cu precădere, în „micul trafic” făcut de „turişti” – cei care vizitau celelalte ţări socialiste sau cei care vizitau România din aceleaşi ţări (indiciu că fenomenul nu era doar „românesc”); în filiera „vaporenilor” sau a celor care aduceau bunuri de afară lucrând în marină; magazinele speciale destinate corpului diplomatic şi privilegiaţilor oficiali ai comunismului; „shopurile” pentru străini; depozitele unde se făceau importurile, depozitele de bunuri produse în ţară şi, last but not least, alimentarele obişnuite. Bunurile comercializate se pot împărţi în cele de consum, cum ar fi „ţigări, blugi, gumă, adidaşi, ciocolată” (p. 73), dar şi whisky, icre negre, diverse articole de îmbrăcăminte şi articole din seria igienicelor şi „casnicelor”; şi cele de supravieţuire, cum ar fi diverse produse alimentare. Nu se făcea bişniţă cu bunuri de categorie mai „grea”, de genul electrocasnicelor sau maşinilor, iar traficul cu „videouri” se pare că doar pe filiere mai „selecte” şi mai „sigure”. Izbitor este faptul că, cel puţin în ultimii ani ai regimului comunist, cel mai folosit bazin de aprovizionare pentru circuitul bişniţei pare că erau alimentarele obişnuite. Practica era simplă: mărfurile destinate comercializării oficiale erau reţinute în depozite pentru a fi incluse în circui‑ tul informal. În principal, bunurile sustrase erau folosite fie pentru diverse „favoruri” (în cadrul unui fel de troc informal), fie pentru bişniţa pro‑ priu‑zisă. Efectul? Amplificarea penuriei oricum existente şi a „cozilor”: „Săracii oameni stăteau afară, la coadă… dar se acundea coniac, ulei… la alimentară, îţi dai seama! Dar era bun şi ăsta, pentru că eu puteam astfel să fac tranzacţii!” (p. 133). Mai departe, intervievatul citat dezvoltă:
„La alimentară nu scoteau nici jumătate din ce primeau” (p. 135). Astfel, sensul faimoasei ex‑ presii a „triunghiului Bermudelor” are sensul prozaic al „dosirii” (dispariţiei) mărfurilor pen‑ tru revalorificarea lor în circuitul bişniţei. Redusă la această practică, bişniţa apare, aş zice, complet demitizată de aura protocapitalismului de teorie sau de orice percepţie „romantică” a fenomenului: aproprierea unor bunuri publice, dominarea circuitului resurselor şi controlarea „pieţei”.
Trocul favorurilor
Categoria „descurcăreţilor”, care, din punct de vedere al categoriei sociale, este comună cu cea a bişniţarilor, practică intens „favorul”, menţionat deja ca un fel de troc prin care un serviciu (procurarea unui bun, de pildă), este furnizat în schimbul altuia (o „pilă” pentru diverse trebuinţe). Este vorba despre o reciprocitate în care se angajează, de obicei, pri‑ vilegiaţi ai sistemului care deţin un mic monopol personal pe o resursă materială sau simbolică, descrisă de intervievaţi astfel: „toţi mă serveau şi eu îi serveam pe toţi” (p. 183); „înainte, totul se baza pe relaţii” (p. 300). Mai cu seamă în comerţ se practica acest lucru: „Noi în comerţ am trăit bine. În sensul că eram toţi colegi: şi cel care vindea paltoane, şi cel care vindea pâine, şi cel care vindea carne (…) toţi eram colegi. Şi ne serveam unul pe altul” (p. 241). De altfel, aici pot fi identificate inclusiv reţele paralele de comerţ ce sunt constituite nu doar prin sustragerea bunurilor din circuitul oficial spre piaţa neagră, ci şi prin stabilirea unui circuit paralel cu cel oficial stabilit între şefi de unităţi comerciale (p. 299).
Alte elemente de istorie socială a comunismului
Prin faptul că istoriile de viaţă ale celor intervievaţi sunt lăsate să curgă liber, avem în faţă un tablou complex al mobilităţii sociale în comunism. Se pot face corelaţii între mediul social de provenienţă (natal) şi cel dobândit în urma traseului social; între statutul social al părinţilor şi cel dobândit al intervievatului; se poate observa, de asemenea, impactul noilor realităţi sociale postcomuniste asupra actorilor sociali şi capacitatea lor de adaptare la noul mediu. Deosebit de interesante sunt şi indiciile obţinute despre primii ani de „economie liberă” ai României.
În încheiere aş avansa şi o ipoteză legată de caracterul economiei informale regăsibile în cadrul volumului recenzat. Având în vedere că centrul de greutate al „acţiunii” coincide, aşa cum am mai arătat, cu ultimii ani ai regimului comunist, respectiv cu ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, câteva întrebări se impun. Cum a putut coexista un regim descris drept „ultima dictatură stalinistă”, ca având accente totalitare anacronice faţă de multe alte ţări socialiste şi chiar faţă de URSS, cu astfel de fenomene informale atât de larg răspândite? Cum s‑a putut ca economia informală să fie, totuşi, controlată de Securitate, Miliţie şi de instituţii strategice conduse de demnitari înalţi? Un posibil răspuns şi o ipoteză ar fi că regimul ceauşist era, de fapt, o carcasă putredă a unei fiinţe care gestase, deja, viitoarea „fiară politică” aptă să controleze reursele şi circuitul bunurilor. În interiorul carcasei eşantioanele secundare ale puterii se repoziţionau pentru marele val anticipat ce va duce la marea „resetare” socială care va înlocui sistemul planificat cu piaţa.
http://www.cooperativag.ro/bisnita-in-comunism-protocapitalism-sau-antisistem/