Acest „dicţionar” a fost făcut pe baza „amintirilor” celor care au contribuit la realizarea expoziţiei. Nu este exhaustiv şi poate că nu oferă cele mai „corecte” definiţii. Poate fi completat şi corectat. Aşadar… vă aşteptăm!
„Adidaşi” de porc: partea inferioară a piciorului de porc (copita), unul dintre puţinele produse din „carne” care se găsea în galantarele alimentarelor.
Alifie chinezească: alifia mentolată, cu miros înţepător, de provenienţă chinezească, care se vindea într-o cutiuţă rotundă, de culoare roşie, folosită în special pentru desfundatul nasului.
Alimentara: unităţile de desfacere a produselor alimentare. Din cauza penuriei, apăruse un banc: Care este cel mai sărac arab din România? Ali Men Tara.
Almanah: multe dintre publicaţiile citidiene, lunare sau săptămânale, scoteau la sfârşit de an câte un almanah. Aşa erau: Almanahul Scâteia, Almanahul Cinema, Almanahul Urzica, Femeia, Lumea Copiilor, Cutezătorii, Flacăra, Ştiinţă şi Tehnică. Erau aşteptate cu nerăbdare pentru că, pe lângă partea dedicată partidului şi conducătorului, oferea informaţii interesante din domenii diverse – muzică, film, artă, teatru, ştiinţă, literatură, istorie sau geografie.
Aparat foto: un obiect extrem de preţios, fiind destul de greu de obţinut. În România se găseau în special aparate foto de proveninţă sovietică (Laika, Smena etc.).
Apă caldă: raţionalizarea consumului de energie a determinat restricţionarea distribuţiei de apă caldă şi căldură. Aşa încât, apa caldă era „disponibilă” doar pentru câteva ore pe zi şi cu „programare”.
Aprozar: denumirea populară sub care erau cunoscute unităţile de desfacere a legumelor şi fructelor. În majoritatea timpului rafturile erau goale (oferta redusă / cererea mare), cu excepţia celor pe care tronau compoturile de prune.
Autobuz: clasice, cu „burduf” sau cu butelie de gaz deasupra, erau mijloace de transport esenţiale, în special pentru cei care făceau naveta de la sat la oraş, dar şi pentru muncitorii care trebuiau să ajungă la fabrici şi uzine. Numărul insuficient făcea ca, în fiecare zi, la orele de vârf să fie supraaglomerate, numărul foarte mare al călătorilor făcând ca uşile să nu se poată închide. Pentru navetişti erau cunoscute sub denumirea de RATA.
Avort. Fusese interzis în 1966, din grija guvernanţilor pentru „sporul demografic”. Avortul putea fi făcut numai în cazuri speciale şi după ce se obţineau aprobări. Avortul ilegal era pedepsit cu ani grei de închisoare. Deseori se recurgea la chiuretaje, făcute în spaţii improprii şi cu mijloace empirice, fapt ce a dus la numeroase tragedii.
Banane (portocale): fructele exotice constituiau o adevărată delicatesă şi majoritatea românilor aveau parte de ele numai la Crăciun sau la Revelion. Dispăreau imediat din magazine, indiferent de forma în care se aflau (coapte sau nu); bananele verzi erau înfăşurate în ziare şi puse pe şifonier, la copt, moment aşteptat cu sufletul la gură mai ales de către copii.
Bancuri: calea cea mai la îndemână de refulare a românilor. Circulau foarte bancuri politice (inclusiv cele care îl aveau ca subiect pe Ceauşescu), care erau spuse între prieteni, la serviciu sau acasă. Eroul principal: Bulă.
Bibelouri: obiectele din porţelan sau sticlă, produse în serie se găseau în fiecare casă, aşezate în bibliotecă, pe alte piese de mobilier sau pe televizor. Balerina, Pescarul chinez sau peştii coloraţi sunt adevărate „branduri” în acest domeniu.
Bicicleta: în condiţiile în care mersul cu maşina era un lux, bicicleta devenise un bun foarte preţios şi foarte râvnit. Existau atât bicicletele produse la fabrica de la Tohani (în anii 80 se producea Pegasul cu „coarne” înalte şi cu şa lungă), cât şi cele din URSS (faimoasa „Ucraină”).
„Bişniţari”: lipsurile de tot felul au dus, inevitabil, la apariţia speculanţilor. Cunoscuţi sub numele de „bişniţari”, la aceştia puteai găsi produsele care lipseau de pe piaţă – de la cărţi la cafea şi de la bilete de cinema la ţigări.
Bomboane: în magazinele alimentare şi cofetării se găseau diferite sortimente de bomboane. Copiii se delectau cu CIP (bomboanele colorate cât gămălia acului), cu mentosane (bomboane mentolate), cu bomboanele rotunde cu fructe sau cacao sau cu caramelele cu lapte (care se sfărâmau în gură şi, de multe ori se mâncau cu tot cu ambalaj, care nu se putea desprinde). Nimeni nu verifica data expirării (pentru că se vindeau „vărsate”), astfel că puteai foarte uşor să-ţi spargi dinţii în ele.
Brifcor: băutura carbogazoasă, cu gust de „portocale” sau „lămâie”. Era cam singura băutură răcoritoare de pe piaţă, în fapt sifon şi îndulcitor, pus într-o sticlă de 0,25 l, cu capac de plastic.
BPT: colecţia de carte Biblioteca pentru Toţi, graţie căreia au apărut pe piaţă operele cele mai importante ale literaturii româneşti şi universale.
BT: ţigările bulgăreşti, un fel de „rudă săracă” a Kent-ului; aveau însă o putere de „convingere” (când era oferit ca „atenţie”) destul de mare.
Butelie: recipientul metalic care conţinea preţiosul gaz metan era un obiect pentru care se stătea la coadă ore în şir.
„Careu” la şcoală: acţiunea era organizată regulat, pentru a se aduce la cunoştinţa elevilor informaţii privind activitatea şcolii dar şi pentru a fii lăudaţi elevii cu merite deosebite şi, mai ales, pentru mustrarea elevilor „problemă”.
Carpaţi fără filtru: cele mai consumate ţigări autohtone; alte mărci româneşti erau Mărăşeşti, Snagov, Amiral, Top, Dacia, Bucegi etc.
Carpeta de pe perete: în foarte multe locuinţe (mai ales în zona rurală) pe peretele din sufragerie se afla carpeta cu scene inspirate din mitologie sau din poveşti. Fără îndoială, cea mai folosită, era cea cu „Răpirea din serai”.
Cartelă: bucata de carton ajunsese să fie echivalentă cu subzistenţa pentru cei mai mulţi dintre români. Produsele de strictă necesitate (alimente, combustibil), chiar şi în cantităţile insuficiente în care erau repartizate, nu puteau fi obţinute fără prezentarea cartelei.
Cartofi: în România socialistă până şi cartofii deveniseră un produs foarte greu de procurat. Un banc celebru din anii 80: Un japonez îi arată pumnul strâns soţiei. – Ghici, ce am aici? Soţia răspunde: – Un calculator? – Nu. Două calculatoare. Un român arată pumnul strâns soţiei. – Ghici, ce am aici? Soţia: Un cartof? – Nu. Doi cartofi.
Kent: ţigările americane erau monedă forte în anii 80. Oricine dorea să sensibilizeze pe oricine, putea folosi cu succes pachetul de Kent.
Cascadorii râsului: una dintre cele mai urmărite emisiuni TV; era difuzată duminică după-amiază şi, în cele câteva minute ale ei, puteau fi văzuţi clasici ai comediei (favoriţii publicului erau Stan şi Bran).
Cheia: săpun „made in Romania”.
Cicoare: plantă aromată, folosită pentru obţinerea surogatului de cafea denumit „Nechezol”.
Cine ştie câştigă?: concurs de cultură generală, organizat cu deferite ocazii şi la care participau elevii.
Clasorul cu timbre: unul dintre hobby-urile cele mai răspândite era colecţionarea timbrelor. Clasoarele erau umplute cu „serii” şi „coliţe”, din diferite domenii, româneşti sau străine (de la URSS şi China, până la Cuba, Rwanda şi Guineea Bisau).
„Coadă”: în anii 80, a sta la coadă venise o componentă esenţială a vieţii de zi cu zi. Se stătea la coadă pentru orice şi oricât. Cozile se puteau forma de la primele ore ale dimineţii; membrii unei familii puteau sta la coadă cu schimbul. O glumă care circula şi care surprinde absurditatea şi tragismul situaţiei: unei persoane i s-a făcut rău şi s-a sprijinit de un zid. Imediat, în urma lui, s-a format o coadă…
Conserve de peşte: printre singurele alimente care se găseau pe piaţă şi puteau fi cumpărate fără cartelă. Exista şi un slogan: „Nici o masă fără peşte!”
Cotele apelor Dunării: emisiune radiofonică informativă, privind evoluţia cotelor apelor Dunării. Era difuzată în fiecare zi, cu câteva minute înainte de ora 12.00, în limbile română, rusă şi franceză.
Cravata de pionier: bucata triunghiulară din pânză roşie cu margini tricolore, erau un accesoriu vestimentar obligatoriu pentru elevi. Fiecare elev primea cravata, în urma unui ceremonial care se desfăşura într-un loc încărcat de „semnificaţii” (muzeu, monument, instituţie).
„Creveţi”: importaţi din ţările „surori” din Asia (Vietnam, Coreea de Nord), aşa-numiţii „creveţi” expandabili figura printre produsele care se găseau din belşug prin magazinele alimentare.
Cu soţ/fără soţ: raţionalizarea combustibililor a impus după sine şi regula conform căreia maşinile puteau circula alternativ: într-o duminică – cele cu soţ, în următoarea – cele fără soţ.
23 august: ziua naţională era moment de aducere a „prinosului de recunoştinţă” faţă de partid şi conducător. Defilări şi momente coregrafice aveau loc în toată ţara, cele mai grandioase desfăşurându-se, evident, la Bucureşti. Elevi, studenţi, muncitori erau obligaţi să participe, să stea ore în şir în picioare, în soare, cu pancarte şi alte accesorii (cartoane colorate) în mâini, pe care trebuiau să le mişte în ritmul şi sensul indicat de „coregrafi”, pentru a creau imagini şi sloganuri.
Dero: marca autohtonă de detergent care devenise denumirea generică a detergentului.
Desene animate: unul din puţinele momente de delectare oferit de televiziune copiilor, duminica, preţ de câteva minute, puteau fi urmăriţi Tom şi Jerry, Ciocănitoarea Woody sau Cip şi Dale, alături de „autohnonele” Miaunel şi Bălănel, Mihaela sau de Lolka şi Bolka ori Iepurele şi Lupul (Nu zaieţ, nu pagadii!), „importate” din Polonia şi URSS. Emisiunea era prezentată de Viorica Bucur.
Drăgăşani: în perioada respectivă numele oraşului din Oltenia era asociat cu… tenişii din pânză, cu marginile de cauciuc, care „pocneau” în picioare după câteva purtări.
Eugenia: biscuiţii cu cremă de cacao la mijloc, foarte apreciaţi de copii şi adulţi, deopotrivă. Desigur, norocoşi erau cei care îi găseau „proaspeţi” în magazin; ceilalţi se mulţumeau să desfacă biscuiţii şi să mănânce doar crema.
Espadrile: încălţările chinezeşti, din pânză subţire, cu talpă de cauciuc. Foarte ieftini şi de proastă calitate.
Europa Liberă: postul de radio, cu sediul la Londra, a cărui ascultare constituia infracţiune sancţionată cu închisoarea. Cu toate acestea, foarte mulţi români ascultau Europa Liberă. Un alt post de radio, de aceeaşi factură era Vocea Americii.
Fâş: alături de supraelastic erau materialele cel mai des folosite la produsele de îmbrăcăminte. Din nicio casă nu lipseau geaca şi pufoaica de fâş.
Filmele indiene şi chinezeşti: pe lângă filmele inspirate din realitatea socialistă, la televizor şi la cinema puteau fi urmărite filmele chinezeşti şi indiene (cele din urmă cu mare succes de casă). Sora 13, O floare şi doi grădinari sau Lanţul amintirilor sunt exemple elocvente.
Fraţii Petreuş: numele unor cunoscuţi cântăreţi de muzică populară din Maramureş dar şi numele care au fost date puilor vineţii, numai piele şi os, care puteau fi cumpăraţi din magazinele alimentare.
Frigider: fie că se numea Zil, Arctic sau Fram, frigiderul ajunsese mai mult o piesă de mobilier în casele românilor: odată cu nu prea aveau ce să ţină în el, iar când aveau, se întrerupea curentul.
Galoşi: încălţările din cauciuc, care se purtau iarna peste şoşonii din pâslă groasă, pentru a-i proteja de umezeală.
Generaţia „cu cheia de gât”: părinţii fiind la serviciu, în schimburi, copii trebuiau să se descurce singuri. Aşa încât, înainte sau după şcoală, în jurul blocurilor, puteau fi văzute grupuri de copii de toate vârstele, purtând cu toţii acelaşi „accesoriu”: cheia legată cu aţă la gât.
Ghiozdan cu „semnalizare”: elevii, mai ales cei din clasele primare, purtau aceste ghiozdane voluminoase (uneori prea voluminoase) pe care erau aplicate semne de circulaţie reflectorizante.
Guma de mestecat: poate că nimic nu-i încânta mai mult pe copii decât guma de mestecat şi în special cea cu surprize (provenită din afară). Cea de producţie românească (lamelă sau „ţigaretă”) era impropriu numită „gumă” pentru că se sfărâma în gură şi nu puteai nicicum să faci baloane. Cea străină (Turbo, TinTin) pe lângă gustul şi proprietăţile „elastice”, oferea şi mult râvnitele surprize.
Hârtia igienică: pare greu de crezut dar în anii 80 hârtia igienică putea fi catalogată drept produs de lux. Atunci când aveau ocazia, românii cumpărau cu zecile de suluri; de aceea, uneori, puteau fi văzuţi pe stradă oameni purtând pe umăr, câte un şir de suluri hârtie igienică.
Iaurt la borcan: iaurtul se găsea în nişte borcane cu gâtul larg, sigilate cu o folie argintie. De multe ori, se întâmpla să găseşti prin produs şi bucăţi de sticlă, rămase de la borcanele ce fuseseră reciclate.
Ierbar/insectar: elevii de gimnaziu trebuiau să realizeze, pentru orele de biologie şi zoologie, ierbare şi insectare. Primul era un fel de catalog în care se presau plante, iar celălalt era o cutie cu fund de polistiren, pe care se prindeau, cu bolduri, diferite insecte.
Îngheţată: vara românii aveau posibilitatea să se delecteze cu îngheţată: la pahar, la cornet, pe băţ. Însă specific românească era cea „la pachet” – arăta mai degrabă ca un pachet de unt şi trebuia mâncată repede, altfel riscându-se o un adevărat accident „estetic” în urma topirii.
Jucăriile chinezeşti: nu toate produsele chinezeşti erau de calitate îndoielnică. Printre cele bune se numărau şi jucăriile, motiv pentru care se găseau foarte greu şi atunci când apăreau în magazine se vindeau imediat.
Lampa de gaz: fiecare familie, de la „ţară” sau de la oraş, avea în casă măcar o lampă de gaz. Întreruperea curentului electric făca ca obiectul să fie absolut indispensabil. Nu există copil care să fi făcut şcoala în perioada anilor 80 şi care să nu-şi fi făcut temele la lumina lămpii de gaz.
Lapte „condensat”: acest produs specific anilor 80 era un fel de surogat de lapte sau mai degrabă de lapte praf – lichid, foarte dulce. Se vindea în cutii de tablă şi trebuia combinat cu apă pentru a putea fi băut.
Lumea copiilor: emisiune TV pentru copii, care în anul 1982 a înlocuit emisiunea Şoimii patriei. Se difuza duminica dimineaţa şi în cadrul ei s-au difuzat câteva filme rămase în conştiinţa copiilor (şi nu numai): Racheta Albă, Arabela, Pistruiatul sau Toate pânzele sus! se numără printre ele.
Loz în plic: pe stradă, în magazine, restaurante sau birturi se găseau lozuri. Promisiunile de câştig erau mari, posibilitatea de a câştiga ceva era foarte mică. Probabil de aceea a apărut şi expresia: Loz în plic, dai trei lei şi iei nimic.
Magazin istoric: singura publicaţie periodică de istorie. A apărut lunar, începând cu anul 1967 şi continua să fie foarte citită şi în anii 80.
Magnetofon: destul de greu de procurat, magnetofonul era un foarte apreciat, în special de către tinerii care aveau ocazia să asculte cele mai noi benzi cu muzică românească sau străină.
Meditaţie: şi atunci, ca şi acum, meditaţiile erau la mare preţ. Numai că, atunci, nu se dădeau meditaţii ca să treci clasa, ci ca să intri (prin examen) la un liceu bun sau la facultate. Dacă s-ar putea face o statistică, probabil s-ar constata că peste 90% dintre studenţii anilor 80 făcuseră meditaţii.
Milieuri (macrameuri): ca şi bibelourile, aceste obiecte textile de decor, lucrate manual, erau omniprezente în locuinţe; le găseai pe mobile şi, desigur, pe televizor.
Moş Gerilă: înlocuitorul „socialist” al lui Moş Crăciun. „Venea” tot pe 25 decembrie şi copiii îl aşteptau cu aceeaşi nerăbdare ca şi pe Moşul „clasic”.
Navetişti: cei care făceau drumul dus – întors între locuinţă şi locul de muncă (aflate în localităţi diferite). „Naveta” se făcea cu maşina (foarte rar), cu bicicleta, cu RATA sau cu alte mijloace de transport (camion acoperit sau dubă).
Nivea: crema de mâini, care se bucură de renume şi astăzi, se producea şi în România şi se vindea în cutii metalice sau din plastic, rotunde, albe cu capac albastru.
Nu te supăra frate: unul din cele mai îndrăgite jocuri pentru copii; la fel erau şi Dacii şi romanii, Bunul gospodar (Monopoly românesc), Şah chinezesc, Marocco sau Scrable.
Nylon: mătase? Bumbac? Nu! Nylonul era la putere în anii 80. De la ciorapi, până la tricouri, materialul plastic îşi găsea locul, într-o proporţie consistentă, în toate articolele vestimentare. Vara, mai ales, era „o plăcere” să le îmbraci!
Oranjada: pliculeţele cu pulbere cu gust dulce acrişor, care se amesteca cu apă pentru a se obţine un suc de „portocale”. Problema era că, după ceva timp, umezeala întărea praful şi-l transforma într-un fel de pastilă.
Orăşelul copiilor: aproape fiecare oraş avea un astfel de loc, un fel de Disneyland autohton, cu „lanţuri”, „comedii” şi „maşinuţe buşitoare”.
Pantofi Guban: un fel de Manolo Blahnik al perioade comuniste, pantofii de damă Guban erau la fel de căutaţi şi, desigur, greu de obţinut, ca orice produs de calitate.
Parfum bulgăresc: cum parfumurile de calitate, din Occident, erau scumpe şi rare, doamnele se mulţumeau şi cu parfumurile bulgăreşti, cu „aromă” dulceagă iar domnii cu after-shave-ul cu miros strident.
Păpuşile Muppets: serialul cu faimoasele păpuşi americane care a făcut „furori” şi la noi, printre copii şi adulţi.
Pepsi: pe cât de la îndemână astăzi, pe atât de greu de procurat era băutura carbogazoasă „americană” în anii 80. Şi nimeni nu îşi făcea probleme în legătură cu „efectele secundare” atât de invocate astăzi.
Pif şi Rahan: revistele cu benzi desenate franţuzeşti puteau fi cumpărate până la începutul anilor 80, de la chioşcurile de ziare. Ulterior nu s-au mai putut comanda decât prin abonament.
„Plăcile” de vinil: discurile de la Electrecord, cu muzică uşoară, populară, simfonică, rock, folk sau cu poveşti erau uşor de procurat. „La pachet” cu un disc de calitate, aveai şansa de a primi şi unul cu cântece patriotice. Mai greu de găsit erau discurile cu muzică străină.
Premii: luna iunie aducea, ca şi acum, pentru elevi, serbarea de sfârşit de an şi ceremonia de acordare a premiilor. Pentru pionieri avea o „înaltă” semnificaţie, pentru că, pe lângă premiul propriu-zis (I, II, III sau menţiune), primea una sau mai multe insigne şi trese (albastre sau galbene).
PTAP: Pregătirea Teoretică pentru Apărarea Patriei era un fel de exerciţiu „premilitar” pe care îl făceau elevii şi studenţii. PTAP-iştii aveau o uniformă albastră şi făceau pregătire teoretică şi practică (inclusiv trageri, cu alice, în poligon).
Practica agricolă. De la şcoala generală până la facultate, elevii şi studenţii erau „scoşi” la diferite munci agricole. Fie că era vorba de scos cartofii, cules porumbul sau sortat roşiile sau alte legume (depindea şi de specificul agricol al fiecărei zone). Munca nu era plătită, dar era obligatorie.
Pufuleţi : constituiau „cipsurile” (pe bază de mălai) Epocii de Aur; erau săraţi din belşug, dar tocmai praful de sare, amestecat un firimiturile de mălai, care rămânea pe fundul pungii, constituiau „delicatesa”. Varianta dulce (şi colorată) o constituiau pufarinele.
Remaiat ciorapi: penuria le determina pe doamne să dea până şi ciorapii la reparat. Astfel au apărut atelierele de remaiat ciorapii care făcea ca perechea ruptă de Adesgo să arate ca nouă.
Repartiţia: terminarea facultăţii nu era întotdeauna aşteptată cu bucurie pentru că urma… repartiţia. Astfel, în funcţie de medie dar şi de… pile, puteai să primeşti un loc de muncă la oraş sau aproape de casă, sau să fii aruncat pe cine ştie ce coclauri.
Reşoul: frigul din apartamente a făcut ca reşoul să fie un obiect aproape indispensabil din locuinţe. Cumpărat din magazin sau improvizat, reuşea, cât de cât, să suplinească lipsa căldurii.
Revistele pentru copii (Cutezătorii şi Luminiţa): chiar dacă aspectele ideologice dominau (mai ales spre sfârşitul perioadei), copiii mai găseau câte ceva cu care să se delecteze în revistele destinate lor (jocuri, benzi desenate).
Retroproiector pentru diapozitive: mai ales pentru copii, existenţa unui asemenea dispozitiv era un motiv de bucurie. Cu ajutorul acestuia, poveştile citite acasă sau la şcoală (de la „Capra cu trei iezi” la „Păcală”), prindeau, practic, viaţă.
RRR – reciclare, refolosire, recondiţionare : elevii erau obligaţi să strângă şi să se prezinte la şcoală cu sticle şi borcane goale, maculatură, plante medicinale şi alte materiale reciclabile. Pentru îndeplinirea “normei” se implicau copiii şi părinţii, deopotrivă. La un moment dat în şcoli s-a început creşterea viermilor de mătase şi fiecare elev trebuia să se prezinte cu punga cu frunze de dud, astfel toţi copacii erau pur şi simplu despuiaţi de frunze.
Salam cu soia: ca să cumperi un salam „adevărat” (ce să mai vorbim de salamul de Sibiu), trebuia să ai mare noroc sau multă… răbdare. Aşa că, românii se mulţumeau şi cu salamul cu soia. Exista şi un cântecel: “Ah! salam, salam de vară / Te-aş mânca cu tot cu sfoară / Ah! salam, salam cu soia / Te-aş mânca de luni şi până joia!”.
Săpun de casă: mai ales în zona rurală, femeile făceau săpun de producţie proprie. Amestecul de grăsime, sodă caustică şi plante aromatice avea multe calităţi (cea mai importantă – era eficient pentru spălatul rufelor).
Schimbul trei: lucrul în schimburi era la ordinea zilei în comunism. Cel mai „detestat” era schimbul trei, care începea la ora 10 seara şi se termina la ora 6 dimineaţa.
Seminţe prăjite: aşa-numitele „bomboane agricole” (seminţe de floarea-soarelui), vândute la „cornet” de către ţigănci, erau consumate cu o adevărată frenezie. Exista şi varianta mai „nobilă” – „sămânţa de dovleac” care „face bine la stomac”.
Seriale: la televizor nu se prea difuzau filme occidentale, însă cele difuzate au rămas întipărite în memoria colectivă. Aşa au fost Om bogat, om sărac, Dallas, Omul din Atlantis sau Bulevardul Paulista.
Sifon: era cea mai populară bautură carbogazoasă de pe piaţă. Aproape că nu era român (mai ales de la oraş) care să nu aibă în casă măcar un recipient de sticlă îmbracată în plasă.
Spirt medicinal: deşi în mod normal se foloseşte în scopuri terapeutice (ca dezinfectant), spirtul era, de fapt, cea mai folosită „marcă” de after-shave.
Stilou cu peniţă „de aur”: stilou chinezesc, care avea o peniţă subţire din metal galben, motiv pentru care spuneam că este din „aur”. Fireşte, fiecare copil îşi dorea un astfel de instrument de scris.
Sufertaş: recipientul din metal, „supraetajat”, în care muncitorii îşi aduceau hrana la serviciu – fiecare „etaj” cu felul său de mâncare.
Supraelastic: materialul „universal” folosit la articolele de îmbrăcăminte: tricouri, bluze, uniforme. Nu exista aproape nimic din ceea ce se putea cumpăra din magazin, fără un procent „consistent” de supraelastic. Vara, pe căldură, era o adevărată plăcere să porţi un tricou făcut din acest material!
Şoşoni: încălţări din pânză groasă, matlasată, cu carouri negre cu galben. Ţineau foarte bine de cald şi se purtau în şoşonii de gumă.
„Tacâmuri” de pui: gâturi, gheare sau spatele erau părţile din pui pe care românii le găseau prin galantare şi cu care trebuiau să se mulţumească. De multe ori nu le găseau nici pe acestea.
Teatru radiofonic: era una dintre emisiunile cele mai ascultate difuzate la radio (similar, Teatrul TV pentru „micul ecran”). În noianul de emisiuni ce proslăveau conducerea de partid şi de stat, constituiau o adevărată delectare (chiar dacă, uneori, se difuzau şi piese dedicate partidului sau „conducătorului iubit”).
Teleenciclopedia: emisiunea săptămânală care prezenta documentare din domenii diverse – istorie, literatură, artă, natură, era o adevărată delectare, prin calitate dar şi prin conţinutul „apolitic”. Câteva „voci” memorabile au contribuit la succesul emisiunii: Florian Pittiş, Lucia Mureşan, Sanda Ţăranu, Silviu Stănculescu…
Telejurnal: emisiunea informativă zilnică, de la ora 20.00, care deschidea programul de două ore al Televiziunii române. Ajunsese în ultimii ani să nu fie altceva decât o lungă şi plicticoasă slăvirea a lui Ceauşescu.
Televizorul: un aparat TV color era un adevărat Lux în perioada comunistă (rare şi foarte scumpe) astfel că majoritatea românilor avea televizoare alb-negru. Cele cu lămpi supuneau „telespectatorii” la adevărate exerciţii de răbdare (se „încălzeau” foarte greu şi se defectau foarte repede – nu cred să fii existat TV cu lămpi la care să nu se fi aplicat principiul reparaţiei „pe bază de pumni”).
Traforaj: la ora de lucru manual, una din activităţile preferate, în special de către băieţi, era traforajul (prelucrarea unei plăci de lemn cu un mini-fierăstrău). Unii reuşeau să facă lucruri frumoase (veioze, suporturi), cărora le dădeau „ştaif” prin pirogravură (decorare cu un metal încins).
Trei culori cunosc pe lume: imnul de stat al republicii Socialiste România. Era cântat… mereu!
TV de la bulgari: lipsa emisiunilor TV proprii era suplinită cu ajutorul vecinilor bulgari care erau „răsfăţaţi” cu un program mult mai variat. În special în timpul campionatelor mondiale sau europene de fotbal, românii căutat cu febrilitate să-şi instaleze antenă „de bulgari” sau se îmbulzeau în faţa TV-ului unui norocos care reuşise să-i „prindă”.
Unda veselă: emisiune umoristică difuzată duminica.
Uniforma: din clasa I-a, până la terminarea liceului, uniforma era obligatorie pentru elevi. Culorile de păstrau pe toată perioada şcolii (bleu, albastru), doar modelele difereau de la un ciclu şcolar la altul.
Urzica: revistă umoristică, una dintre puţinele publicaţii care nu au fost afectate prea mult de ideologie. Acesta era, pe lângă conţinutul foarte amuzant, un motiv pentru care era foarte populară.
Video: un lux şi un deziderat al anilor 80. La video puteau fi văzute filme care nu rulau nici la TV, nici la cinema şi de aceea „seratele” video erau aşteptate cu mare nerăbdare. Filmele erau dublate, vocea inconfundabilă a majorităţii dublajelor aparţinând Irinei Margareta Nistor.
Zahăr candel: bucăţile de cristale de zahăr erau favoritele copiile care „rodeau” la ele zile în şir.
http://www.comunismulinromania.ro/index.php/anii-80-dictionar-cotidian/