https://youtu.be/BLCiz4DyeuM
Aducem în atenția publicului un protest puțin cunoscut din timpul comunismului: demonstrația pentru libertate a studenților bucureșteni de pe 24 decembrie 1968. Aniversăm 50 de ani de la aceasta prin proiecția unui documentar unicat ce prezintă participanți, martori și istorici ai momentului respectiv. Ei rememorează atât desfășurarea evenimentului, cât și contextul în care acesta are loc. Proiecția este urmată de o discuție cu realizatorul filmului, Doru Ionescu. Anul 1968 este marcat la nivel mondial de mișcări contestatare ce depășesc granițele Războiului Rece. Tinerii hippie se opun ordinii prestabilite din Statele Unite până în Uniunea Sovietică. Lagărul socialist este martorul demonstrațiilor din Polonia și experimentului Primăvara de la Praga, înăbușit prin invazia Cehoslovaciei de către țările Pactului de la Varșovia conduse de URSS. România nu participă la operațiunea militară, iar Nicolae Ceaușescu o condamnă categoric și cere “să se pună capăt amestecului în treburili altor state”. Apare impresia că societatea noastră se deschide către Occident și, într-un anumit viitor, ne vom apropia de democrațiile vestice. În această atmosferă, studenții de la Politehnica și Universitatea din București participă pe 24 decembrie 1968 la un marș spontan, prin care cer libertate de exprimare și credință. Pentru a-și demonstra bunele intenții, vor să colinde conducerea țării în ajunul Crăciunului. Sunt împiedicați de trupe scoase în pripă, ce reușesc să spargă manifestația, iar cei mai vocali sunt arestați. Liderii comuniști nu avuseseră nicio intenție să se apropie de modelul democratic occidental. Doleanțele tinerilor hippie români vor fi obținute de o altă generație de protestatari abia 21 de ani mai târziu printr-o revoluție cu multe victime, pe care o comemorăm tot în decembrie.
Anul 1968 a fost un an agitat în mediile studențești. În primăvară au fost mișcări de protest în Statele Unite, care l-au determinat pe președintele Lyndon B. Johnson să nu candideze pentru un nou mandat. La 3 mai au început marile manifestații studențești din Franța care continuat pentru două luni, până când Generalul Charles de Gaulle a dizolvat Adunarea Națională și a organizat noi alegeri. În Belgia, studenții de la Universitatea din Leuven au protestat împotriva rolului dominant al limbii franceze în universitatea flamandă. Evenimentele din Cehoslovacia și invadarea Cehoslovaciei de către Armata Roșie, a provocat manifestații studențești de protest în Polonia și Iugoslavia. La 2 octombrie 1968, o manifestație a studenților din Mexic a fost oprită de autorități cu focuri de armă în Plaza de las Tres Culturas din Tlatelolco.
În București, au avut loc mișcări studențești în noaptea de ajun de Crăciun 1968. Regimul comunist din România suprimase de mai mulți ani vacanțele de Crăciun și chiar ziua de Crăciun fusese declarată o zi de lucru, când se țineau cursuri. Manifestația a început de la studenții de la căminele Institutului Politehnic care au plecat să colinde, continuând toată noaptea. Spre dimineață au intervenit organele de securitate care au încercat să oprească acțiunea. Coloana de manifestanți a pornit spre Ambasada Americană dar străzile din jur fuseseră blocate. Coloana de manifestanți a devenit mai agitată și de la colinde de Crăciun s-a ajuns să se strige "Libertate, libertate pentru studenți".
Acțiunea studenților a fost calificată de conducerea de partid ca o manifestare huliganică, anarhică. La 26 decembrie a fost convocată o ședință a Biroului Uniunii Tineretului Comunist (UTC), unde Ion Iliescu, la acea dată prim-secretar al UTC și Ministru al Tineretului a prezentat o informare. Descriind sumar desfășurarea manifestației, Ion Iliescu a arătat și că la unele cămine ușile fuseseră încuiate, pentru a împiedica studenții care voiau să se alăture manifestației să iasă din cămine.
În discursul său Ion Iliescu s-a declarat un adversar al oricăror manifestări cu caracter religios. "Cu organizarea colindelor, este lipsă de înțelegere, de formație ideologică a studenților. Cultivăm tradiții ale poporului, dar de ce în ajunul Crăciunului? Cât ar zice să i-am dat condiție laică, cu urări studențești, ea rămâne totuși manifestare desfășurată în cadrul sărbătorilor religioase de către niște oameni intelectuali, cu anumite pretenții, formație, instrucție! Noi vrem să înlăturăm anumite reminiscențe în manifestarea oamenilor și studenții devin promotori ale lor". Trecând la analiza atitudinilor studenților și a acțiunilor care trebuiau luate de organele politice, raportul lui Ion Iliescu arăta: "Și în legătură cu practicile față de care s-a slăbit incisivitatea, combaterea unor practici mistice: studenții merg și se căsătoresc la biserică și organizația nu ia atitudine! Își botează copilul la popă... Organizațiile noastre trebuie să contracareze unele manifestări, ca să fie instrumentul luptei ideologice".
Discursul arată că, chiar atunci când nu participau la mișcări de protest, studenții se opuneau îndoctrinării politice și atitudinea lor de opoziție ajunsese să îngrijoreze clasa politică.
Este de remarcat că, peste 12 ani, în fruntea acțiunilor de reprimare a studenților se afla tot Ion Iliescu. În acest context, pare să nu fie doar o coincidență faptul că, după aproape 34 de ani de la mișcările studențești, în 1990, același Ion Iliescu, devenit șeful statului, a urmat tot o linie dură împotriva studenților și a ordonat reprimarea brutală a tinerilor pe care îi calificase drept "golani" și care manifestau în aceeași piață a Universității. Poate fi relevat de asemenea și un alt fapt divers. Fost student la Facultatea de Științe Juridice, Alexandru Dincă, fusese condamnat la închisoare pentru activitatea sa din 1956. După răsturnarea regimului comunist în 1989, Alexandru Dincă, ajunsese director al ziarului liberal “Viitorul”. El a fost maltratat și toată redacția ziarului a fost devastată de minerii care fuseseră chemați la București tocmai de Ion Iliescu, care de altfel, le-a mulțumit minerilor pentru acțiunile lor. Este doar una din dovezile faptului că confruntările dintre studenții care au fost activi în 1956 și acei care au condus acțiunile de reprimare, au continuat chiar după răsturnarea regimului comunist.
S-a scris puțin despre mișcarea studențească din București din 1956. Acțiunile studenților și represiunea care a urmat nu au fost analizate. Cruzimea represiunii revoltei studențești din România în 1956 a fost relevată în parlamentul român de deputatul Dezső-Kálmán Becsek-Garda la 19 octombrie 1999. Acțiunile revendicative studențești au fost amintite de câteva ziare. Într-un serial al televiziunii române, un episod scurt a fost dedicat mișcării studențești cu relativ puține informații. În linii mari însă, mișcările studențești din 1956 au fost uitate de autorități și de marele public. Abia în decembrie 2006 Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a dedicat un capitol acestor evenimente.
Puțini sunt cei care au fost în centrul evenimentelor din București în 1956 și care au publicat memoriile din această perioadă. Dintre ele poate fi citat articolul publicat de Mihai Stere Derdena în 2002. Abia recent, Stela Covaci dezvăluie în "Persecuția - Mișcarea studențească anticomunistă - București, Iași (1956-1958)", teroarea comunistă din acei ani precum și metodele folosite pentru a înabusi o mișcare de eliberare prin protest a unor spirite tinere, studenți si scriitori anticomuniști.
Raportul Comisiei Prezidențiale arată că mișcarea studențească din toamna anului 1956 a fost singura care a reușit să organizeze o acțiune de protest cu un program bine stabilit, cu revendicări care vizau întreaga societate românească. Raportul consideră că eșuarea protestului se datorează inexistenței unui centru de coordonare, lipsei unui sprijin din partea altor grupuri ale societății și acțiunilor anticipate ale autorităților de oprimare a oricăror mișcări de protest. Aceste concluzii sunt însă discutabile.
Adevărul este că la București a existat un centru de coordonare, chiar dacă nu era structurat tocmai pentru a nu-l face vulnerabil în fața organelor represive. Studenții au dat dovadă de la început de o înțelegere perfectă a situației. Ei nu urmăreau doar o mișcare de protest, ci inițierea unor reforme și considerau că trebuiau îndeplinite anumite condiții pentru aceasta. Ei au constatat că puterile occidentale nu erau doar opuse oricărei intervenții, ci prin acțiunea lor de la Canalul Suez, au arătat Uniunii Sovietice că, în schimb, i-au dat mână liberă în răsăritul Europei. În aceste condiții, răsturnarea regimului comunist era imposibilă și singurul lucru pe care protestatarii îl puteau spera era să se găsească în România un conducător dispus să inițieze o acțiune serioasă de destalinizare. Deși demersurile studenților s-au îndreptat spre identificarea unui asemenea interlocutor cu care să poată duce un dialog, din toată conducerea de partid din România, nu s-a găsit nimeni care să fie dispus să realizeze măcar o parte a măsurilor de destalinizare, pe linia pe care o inițiaseră Nikita Hrușciov sau Władysław Gomułka. Evenimentele din 1956 au demonstrat că, indiferent de identitatea conducătorului, modelul politic pe care îl urma partidul comunist din România era cel creat de Iosif Visarionovici Stalin. Această linie intransigentă a fost urmată și spre sfârșitul anilor 1980, când, de asemenea, ignorând evenimentele din celelalte țări comuniste, România nu a adoptat măsurile de reformă cunoscute drept "glasnost" și "perestroika" în Uniunea Sovietică, sau cele similare din Estul Europei. Acest adevăr a fost înțeles de poporul român, care, spre deosebire de alte țări din Europa de Est, a fost nevoit în 1989 să răstoarne cu forța regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99c%C4%83rile_studen%C8%9Be%C8%99ti_din_Bucure%C8%99ti_din_1956