Solitarii sociali

Posibilitatea separării este este deja faptul separării în măsura în care oamenii trebuie să-si propună , în zilele noastre, să fie întregi şi autosuficienți neputând risca interdependenta . Imaginaţia îl obligă pe fiecare să aștepte cu nerăbdare ziua separării , ca să vadă cum o să procedeze. Energiile pe care oamenii ar trebui să le folosească în acţiuni comune sunt epuizate în pregătirea independenței . Ceea ce ar fi , în cazul unirii , o piatră de construcție devine un obstacol pe drumul secesiunii . Țelurile celor care se află împreună în mod natural și necesar trebuie să devină un bine comun ; lucrurile cu care trebuie să trăim pot fi acceptate . Dar nu mai există un bine comun pentru cei care trebuie să se separe . Prezența alegerii schimbă deja caracterul înrudirii . Şi cu cât separarea e mai mare , cu atât va deveni și mai mare . Moartea unui părinte , copil , soț , soții sau prieten este întotdeauna o posibilitate şi , uneori , un fapt , dar separarea e ceva foarte diferit , fiindcă reprezintă un refuz intenționat al cererii de reciprocitate a ataşamentului , care constituie inima acestor relații . Oamenii pot continua să trăiască legați de morții dragi ; dar nu pot continua să fie legați de o persoană dragă , vie care nu - i mai iubește sau nu mai vrea să fie iubită . Această permanentă mişcare a nisipurilor din deşertul nostru - separarea de locuri , persoane , credințe – produce starea psihică a naturii în care rezerva şi timiditatea sunt dispozițiile predominante . Suntem nişte solitari sociali .