Rumâni şi vecini - Djuvara

Coborând pe scara ierarhiei sociale, după moşneni (răzeşi) vin rumânii, adică acei ţărani care au căzut sub stăpânirea unui boier sau a unei mânăstiri şi trebuie să rămână pe pământul lor, să-l lucreze pentru ei, să facă clacă. Rumânul nu e stăpân de pământ, dar stăpânul trebuie să-l lase să lucreze atât pământ cât poate lucra.

Faptul că etnonimul roman, devenit prin evoluţie normală la noi rumân, a ajuns să desemneze pe ţăranul care n-are pământ nu poate avea, cred, decât o singură explicaţie: când a început amestecul între comunităţile de valahi şi comunităţile de slavi, când primii au început să iasă din „vlăsii” sau să coboare de la munte pentru a se apropia de văile mai bogate unde se aşezaseră slavii, aceştia din urmă, de-acum stăpâni pe pământuri mai rodnice, i-au considerat ca lucrători neliberi, astfel încât termenii de rumân şi rumânie — aproape sinonimi cu şerb şi serbie — s-au putut păstra peste veacuri alături de înţelesul etnic (Ţara Românească, a vorbi româneşte). Că la început termenul a avut o conotaţie etnică ne-o dovedeşte şi faptul că în documentele slavone rumânii sunt numiţi vlahi. Bineînţeles însă, nu toţi vlahii au devenit „rumâni”. Toate comunităţile vechi de moşneni şi răzeşi au rămas formate din oameni liberi, cărora chiar, ne arată hrisoavele, când erau chemaţi la mărturie la vreo judecată, li se zicea „boieri”.

La celălalt capăt al romanităţii, în Franţa medievală, întîlnim un fenomen similar, dar cu rezultate inverse în vocabular! Etnonimul franc — pentru tribul germanic care se impune ca element dominant în Galia — a ajuns să însemne „liber” (ceea ce implică a contrarie că şerbii se recrutau numai printre galoromani!); a însemnat de asemeni „scutit de dări” — de unde numele de Villefranche dat oraşelor scutite de dări, echivalentul Sloboziilor noastre (fiindcă în româna veche se zicea „slobod”, nu „liber”, care e un neologism din secolul trecut; latinescul libertare dăduse în română iertare]. Termenul franc a intrat şi el în limba română în veacul trecut, dând o familie de cuvinte (ca francheţe, a franca o scrisoare etc.).

În Moldova, rumânilor li s-a zis mai curând vecini, iarăşi un cuvânt latinesc care în latina târzie (avem documente în Franţa din secolul VII) a desemnat pe locuitorii unui sat dependent de o villa, de o mare proprietate.