Oastea - Djuvara

Organizarea militara si sistemul defensiv al Tarilor Romane

În secolele XIV-XVII, statutul international al Tarilor Romane a depins in mare masura de raporturile dintre marile puteri vecine si de obiectivele politicii externe romanesti.

Esentiale in raporturile internationale au fost relatiile dintre Tarile Romane si Poarta.

Atitudinea boierimii a fost inconsecventa in aceasta perioada. În functie de obiectivele politicii Portii si de evolutia luptei pentru putere dintre domnitor si boierime, clasa conducatoare a adoptat fie solutia sprijinirii domnitorului atunci cand aparea pericolul transformarii Tarilor Romane in pasalac si pierderea privilegiilor sale, fie de indata ce aparea posibilitatea unei intelegeri cu Poarta, abandonarea luptei si recunoasterea suzeranitatii turcesti.

Tarile Romane nu se aflau pe directia strategica de inaintare spre centrul Europei, ci la marginea sa. La baza raporturilor romano-turcesti in epoca medievala s-au aflat Capitulatiile, care reprezentau diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnilor romani. Ele prevedeau respectarea autonomiei Tarilor Romane, care isi pastrau propriile institutii. Principele era un domn pamantean ales de boieri. În schimbul recunoasterii autonomiei, Tarile Romane plateau un tribut (haraci), care a reprezentat initial un fel de impozit, iar apoi, in forma sa clasica, rascumpararea pacii. Cu timpul, haraciul a crescut la sume foarte mari. Se adaugau numeroasele daruri cu prilejul reconfirmarii domniei si obligatiile constand in mari cantitati de cereale, turme de oi, lemn, ce se indreptau spre Constantinopol. În plus, Tarile Romane erau obligate sa sprijine Poarta pe timpul campaniilor militare cu soldati si salahori pentru intretinerea drumurilor si repararea cetatilor.

I. 1 Evolutia armatei in Tarile Romane

Cat timp in Tarile Romanesti s-au manifestat relatiile feudale termenul folosit pentru desemnarea armatei este cel de oaste. Chestiunea este explicabila cel putin din urmatoarele motive: insuficienta delimitare si specializare fata de alte institutii, insuficienta reglementarilor privind organizarea si functionarea, efemeritatea unor elemente componente.

Oastea de pace (permanenta)

Pana la inceputul secolului al XVII-lea, cand domnitorii din cele doua tari apeleaza masiv la serviciul mercenarilor si dezvolta corpul slujitorilor, oastea permanenta se compunea din elementele (permanente sau cu randul) care pazeau curtea domneasca, din garzile cetatilor, o parte a curtenilor din tinuturi (cei care indeplineau anumite misiuni cu caracter militar) si fortele care pazeau frontierele (elemente ale satelor de plaiasi, ale scalei sau satelor de margine la Dunare - in cazul Tarii Romanesti, strajerii in cazul Moldovei). Oastea de pace putea sa cuprinda si alte elemente (dregatorii centrali cu subalternii lor, boieri mari si curteni convocati etc.) atunci cand domnitorul participa la unele activitati nerazboinice (depunerea omagiului, primirea unor inalti demnitari straini, inscaunare, deplasari prin tara.) Nu se cunoaste efectivul oastei permanente din aceasta vreme.

Desi efectivele lor erau numeroase (8000, in timpul lui Mihai Viteazul, 4000-6000, in timpul lui Serban Cantacuzino, 4000 la Vasile Lupu), nu se stie exact cati se aflau sub arme in timp de pace. Calarasii aveau o organizare precisa, fiecare unitate (de regula, cuprindea calarasii dintr-un oras-garnizoana), fiind comandata de un capitan, in Tara Romaneasca, sau de un vataf in Moldova.

Cei folositi in timp de pace aveau atributii privind paza curtii domnesti, pastrarea ordinii in capitala etc. Dorobantii se aflau sub ordinele marelui capitan si sub comanda superioara a marelui aga, ajutati, la randul lor, de capitanii de dorobanti. Nu se stie cati dintre dorobanti erau dorobanti de tara (pamanteni) si nici cati dintre acestia slujeau efectiv in timp de pace. Se stie insa ca slujba de dorobant era ereditara si ca ei faceau parte, ca si calarasii, din categoria slujitorilor.

Mercenarii au inceput sa constituie, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, un rol important in oastea celor doua tari romanesti. Efectivul lor a fost fluctuant, dupa cum domnitorul avea nevoie de sprijin si poseda banii necesari pentru intretinerea acestora. Lefegii erau comandati de un mare capitan de lefegii, mentionat la sfarsitul secolului al XVII-lea. Ca si marele capitan de dorobanti, marele capitan de lefegii era considerat boier de rangul al II-lea, fiind citat dupa marele armas si marele aga.

Oastea de razboi.

A constituit oastea cea adevarata, cea care a dus faima Tarilor Romane si a asigurat continuitatea lor in aceste veacuri grele.

Oastea de razboi se constituia in cazul unor actiuni militare, la porunca domnitorului. Compunerea sa nu era fixa, domnitorul hotara cine sa vina la oaste, in functie de conditiile concrete. Noi vom avea in vedere situatiile de mobilizare generala (destul de rare, dealtfel) atunci cand analizam compunerea sa.

Elementul cel mai puternic al ostirii il constituia oastea domnitorului. Aici erau cuprinse garda sa personala, steagurile domnitorului, ca mare boier, slujitorii si curtenii domniei, garnizoanele cetatilor romanesti (cele aflate sub autoritate centrala), fortele targovetilor, mercenarii platiti de domn si ostile (steagurile) boierilor din sfatul domnesc (principalii sai slujbasi). Lor li se adauga oastea boierilor de tara, intelegand prin aceasta fortele (steagurile) boierilor care nu indeplineau functii administrative, dar care aveau obligatia de a veni la oaste la chemarea domnitorului cu slugile lor. Aceste elemente au constituit asa- zisa oaste mica (mica nu era deloc, deoarece, de exemplu, in timpul lui Mihai Viteazul, numai mercenarii reprezentau aproximativ 20.000 de oameni, Matei Basarab avea 4000 de dorobanti, iar Vasile Lupu 4000 de calarasi). Oastea mica a constituit oastea de razboi in cele mai dese situatii (atacuri din afara de mare amploare, incursiuni in provinciile invecinate, prima confruntare cu inamicul etc.). Buna inzestrare si instruire si organizarea inca din timp de pace a unor elemente ale sale au constituit elementele care i-au conferit taria.

În ce priveste organizarea pentru lupta (se are in vedere acea parte a ostirii care purta efectiv lupta cu inamicul), unitatea cea mai mare o constituia palcul. Ca si ceata, palcul nu era o unitate stabila: efectivele sale se fixau dupa necesitati. De pilda, Vladut Voda si-a impartit oastea cu care mergea impotriva lui Mihnea cel Rau in 3 palcuri, iar in 1528 Petru Rares a intrat in Transilvania cu 2 palcuri de oaste. Urma apoi ceata (uneori era acelasi lucru cu palcul) ca totalitatea fortelor de sub comanda unui mai mare (parcalab, staroste, marii dregatori) sau dintr-un anumit tinut. De exemplu, Stefan cel Mare si-a organizat cele 48 de steaguri in 12 cete.

Steagul, ca unitate militara, este amintit in documente inca din prima jumatate a secolului al XV-lea, fiind cea mai veche unitate militara cu caracter permanent. În secolele XV- XVI, steagul era probabil o unitate mai mare, mai multe steaguri alcatuind o ceata. În secolul al XVII-lea steagul a devenit parte constitutiva (subunitate) a capitaniei; catre sfarsitul secolului, steagul a inlocuit capitania. Efectivele steagului nu au atins niciodata 100 de ostasi, spre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator situandu-se in jurul cifrei de 40-50. Sediul steagului se afla in localitatea unde sedea comandantul steagului.

Cat priveste comandanti militari, in fruntea tuturor era domnitorul, comandantul suprem al ostirii, cel care numea comandantii principali in timp de pace, dar si pe cei din timp de razboi, singurul care putrea decreta mobilizarea oastei.

Comandantii obisnuiti ai armatei erau marele spatar, in Tara Romaneasca si hatmanul, in Moldova. Diversele categorii de osteni aveau la randul lor, proprii lor comandanti de marele logofat in Moldova si de marele paharnic, in Tara Romaneasca; dorobantii se aflau sub ordinele marelui aga, in timp ce calarasii aveau un mare capitan. Existau apoi comandantii teritoriali: parcalabii, comandanti ai cetelor, sub ordinele carora se strangeau ostenii din tinuturi si capitanii de margine, care asigurau paza si administratia in regiunile de margine. Functionau apoi comandantii specializati: marele armas, comandant al artileriei (in Tara Romaneasca) sau al muzicii (in Moldova); marele serdar, primul subaltern al marelui spatar si comandant al mazililor, in Tara Romaneasca, raspunzator cu apararea granitei rasaritene si comandant al calarasilor si mazililor din tinuturile Orhei, Lapusna, Soroca, in Moldova; marele setrar, pomenit la inceputul secolului al XVI-lea, se ocupa cu incartiruirea armatei, iar in Moldova comanda artileria.

I. 2 Armata si politica externa a marilor voievozi romani

Pe masura ce pozitiile Portii s-au intarit in sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor romani care s-au impotrivit Portii cu mijloace militare a luat sfarsit, ostilitatea fata de otomani s-a afirmat mai putin raspicat in  Tarile Romane, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomatie. Capitalele crestine, Viena. Cracovia, au fost tinta unui flux de informatii purtate de mesagerii care veneau din Tarile Romane. Dupa expansiunea vertiginoasa in Peninsula Balcanica, turcii au atins, in ultimul deceniu a secolului al XIV-lea, linia Dunarii si au intrat in contact direct cu Tarile Romane. Astfel, s-a deschis indelungata epoca a confruntarii cu Poarta. Dunarea a constituit pentru Imperiu Otoman principalul front european, unde Tarile Romane, uneori in alianta cu Polonia si Ungaria, i-au opus rezistenta.

La moartea lui Mircea cel Batran, in 1418, ofensiva otomana a fost oprita la Dunare, lupta impotriva turcilor devenind un element obisnuit in Evul Mediu.

Stefan cel Mare a fost considerat cel mai important voievod al secolului al XV-lea, Stefan cel Mare a marcat apogeul Moldovei medievale. În timpul domniei sale (1457-1504), voievodul a reusit sa restabileasca autoritatea centrala si a impus Moldova in randul statelor importante ale Europei, angajate in lupta impotriva turcilor.

Desfasurand o politica activa, inteleapta si largind considerabil aria negocierilor de alianta, de la Venetia, pana la indepartatul han turcoman UZUN HASSAN, destinat sa indeplineasca functia unei diversiuni in flancul oriental al Imperiului Otoman, Stefan cel Mare a izbutit sa asigure, intre rivalitatile concurente ale regatelor polon si ungur pentru dominatia spatiului romanesc si in fata uriasei forte militare a temutului cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, independenta in fapt a tarii sale, sa dea Moldovei cel mai inalt prestigiu international in epoca medievala. Confruntat indeosebi cu marea primejdie creata de expansiunea otomana care ameninta nu numai Moldova, Muntenia si Transilvania dar si celelalte state sud-est si central Europene, preocupat in permanenta de a asigura linistea, bunastarea si libertatea tarii sale si a intregului spatiu Carpato-Danubiano-Pontic, marele voievod roman s-a angajat intr-o lupta care implica un urias efort militar si politic, mobilizarea tuturor resurselor romanesti, gasirea unor forme si metode noi de actiune pe scara strategica si tactica, in sfarsit o ampla politica de aliante pe plan international.

Mihai Viteazul este considerat primul unificator al Tarilor Romane. El ramane un personaj controversat, caracterizat de unii cand un aventurier, cand un condotier.

Personalitatea marelui voievod si domnitor, Mihai Viteazul, ar fi incompleta, daca nu s-ar avea atentie si aspectele militare ale operei marelui barbat de stat. Calitatile sale de mare conducator de osti au fost concretizate pe campul de lupta, atat pentru apararea integritatii si autonomiei Tarii Romanesti, cat si in efortul militar depus pentru realizarea unui singur stat romanesc. Gandirea si actiunea militara a marelui voievod a fost materializata mai ales, in modul cum a organizat sistemul militar romanesc, in felul cum au fost pregatite si si-au desfasurat campaniile militare conduse de domnitorul roman. La baza organizarii sistemului militar romanesc din acea vreme au stat o serie de principii care isi dovedisera viabilitatea in secolele anterioare: obligativitatea locuitorilor de a servi sub arme; dependenta organizarii sistemului militar de resursele materiale si financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a ostilor romane (Oastea cea Mare); un raport echilibrat intre diferitele genuri de arme etc.

În timpul lui Mihai Viteazul, arta militara romaneasca (mai ales strategia, dar si tactica) s-a imbunatatit si perfectionat continuu. Prin gasirea a noi elemente, dar si prin perfectionarea procedeelor si formelor de lupta cunoscute, Mihai Viteazul s-a inscris in randul marilor comandanti militari ai epocii sale. Îmbogatirea artei militare prin elementele prezentate i-a permis lui Mihai sa uneasca laolalta cele Trei Tari Romane.

I. 3 Consideratii generale asupra formarii sistemului defensiv in Tara Romaneasca

În anul 1211 regalitatea maghiara invita ordinul teuton in Transilvania si ii confera anumite privilegii, toate acestea ca sa foloseasca scopului de a-si intari frontiera sudica contra cumanilor cat si pentru sprijinirea efortului de convertire la catolicism a populatie de la sud de Carpati.1 Zona de influenta a ordinului nu a fost clar precizata pana acum, iar infrastructura militara pe care acestia trebuiau sa o creeze ne este foarte vag cunoscuta. Kreutzberg-ul nu a fost identificat, celelalte cetati ce le erau atribuite (Neamt, Fortificatia de la Tampa si chiar Tabla Butii) s-au dovedit a fi ridicate ulterior anului 1225, astfel ca ca ramanem cu Feldioara ca singura cetate atribuita in mod corect ordinului.

Odata cu incercarile teutonilor transilvani de a sustrage autoritati ecleziastice ungare si a depinde direct de Roma, tensiunile, care oricum existau intre ei si regalitatea ungara, vor ajunge la apogeu si vor sfarsi cu alungarea ordinului, inpofida protestelor papei, in anul 1225. Din perspectiva politicii expansioniste ungare, crearea unui stat in stat, caci asa era privita actiunea cavalerilor teutoni, ar fi insemnat o piedica in plus, cat si spulberarea statutului unic reprezentant al catolicismului in sud-estul Europei. Fara avantajele acestui statut, cruciada catolica nu ar mai fi fost apanajul excluisv al Ungariei. Nu suntem in masura s ene pronuntam inca asupra impactului pe care fortificatiile ridicate de teutoni il vor fi avut asupra teritoriului sus-carpatic in formele pe care acesta le-a eaborat ulterior, ori sa precizam asupra teritoriului sud-carpatic in formele pe care acesta le-a elaborat ulterior, ori sa precizam numarul acestora sau amplasamentul lor.

Un al treilea eveniment ce merita atentie este stabilirea ordinului Ioanitilor la granita sudica a Transilvaniei, pentru crearea unei infrastructuri militare in vederea contracararii atacurilor tatare. Precum s-a presupus deja, stapanirea acestora era in fapt mult mai limitata, concesiunile teritoriale pe care Bela al IV-lea le-a facut avand un caracter teoretic. Cunostintele noastre cu privire la activitatile constructive sustinute de acestia in domeniul fortificatiilor sunt obscure. Se avansase ipoteza ca lor le-am datora Severinul, atat cetatea din lemn si pamant cat si prima incinta de piatra, insa aceasta supozitie nu este sustinuta nici documentar si nici arheologic.

Conflictele dintre regalitatea arpadiana si Litovoi, probabil urmasul celui amintit in 1247, iar dupa moartea acestuia cu fratele sau Barbat, arunca lumina asupra eforturilor pe care voievozii din partile Olteniei si Tarii Romanesti le faceau in vederea pastrarii indepedentei politice si economice. Masura in care ar fi existat o colaborare intre formatiunile de vest si est de Olt nu ne este cunoscuta. Oricum ar fi aratat lucrurile, pare evident interesul special pe care regii Ungariei il manifestau fata de Banatul de Severin, importanta zona strategica, si fata de Tara Hategului. Este posibil ca luptele care s-au dat sa fi fost mai curand un conflict teritorial. Apriga disputa, interna si internationala, care s-a aprins in legatura cu formarea statului medieval Tara Romaneasca este departe de a se fi incheiat.

Este de domeniul evidentei ca acest tanar a mostenit de la formatiunile politice anterioare infrastructura militara existenta.Toate fortificatiile au devenit cetati princiare in conditiile in care domnul exercita o putere absoluta, fiind dificil a incerca sa vorbim despre o adevarata clasa nobiliara. În general ridicarea de cetati a fost privilegiul domniei, nu pentru ca boierilor le-ar fi fost interzisa, ci pentru ca o asemenea intrerprindere era extrem de costisitoare. Daca au existat curti boieresti fortificate, aceste masuri defensive se limitau probabil la amenajari din lemn si pamant sau, in special in Oltenia, la ridicarea de cule.

Pana la domnia lui Mircea cel Batran (1386-1417) activitatile constructive ale domnilor nu ne sunt cunoscute. Se poate presupune ca cetatile de la Gradet, Ostrovul Banului, turnul rectangular de la Poienari, Cetateni si cetatile de lemn cunoscute noua, ar reprezenta elemente ce existau inca dinaintea formarii Tarii Romanesti. Este greu de apreciat, care este statutul dinaintea Oratiei. În ceea ce priveste domnia lui Mircea cel Batran, lucrurile sunt mai clare, insa avem temeiuri sa credem ca macar o parte a Dobrogei si sudul Basarabiei s-ar fi aflat in granitele Tarii Romanesti inca din vremea lui Vladislav Vlaicu 1346-1377).

Prima abordare sistematica, din pacate si ultima, a sistemului defensiv al tanarului stat apartine lui Mircea cel Batran. Activitatile sale constructive in acest domeniu sunt legate de lipsa cetatilor pe limes-ul dunarean, care devenise din 1388 granita de conflict cu Imperiul Otoman. În mod evident s-a acordat mai mare importanta fortificatiilor de la granita sudica si celor din Dobrogea decat acelora care fusese edificate anterior in partea nordica a principatului, pe cand amenintarea venea din partea Ungariei. Unul dintre marile neajunsuri ale acestei infrastructuri defensive a fost cauzat de lipsa cetatilor in interiorul tarii. Un sistem liniar de aparare este ineficace deoarece este suficient ca una dintre cetati sa cedeze pentru ca intregul lant sa fie strapuns. Pe de alta parte un sistem ce se bazeaza pe apararea in adancime are avantajul ca impune inamicului sa-si fragmenteze oastea pentru a-si asigura o cale de retragere.

Precum este stiut, domnitorii romani au implementat o asemenea tehnica (cunoscuta noua sub numele de parjolirea pamantului), doar in ceea ce priveste armata monabila, insa treptat au inceput sa renunte la recucerirea cetatilor de granita, deoarece se presupunea un efort considerabil, fiind responsabil intarite de turci intre timp. Un astfel de exemplu ni-l ofera Vlad Tepes care in campania din iarna 1461-1462 va cuceri si arde cateva cetati dunarene. O data cu acesta se redeschide pana la reinvierea fenomenului de incastellamento.

Organizarea militara era determinata de organizarea administrativ-teritoriala a tarii. Fiecare unitate teritoriala era si o formatiune militara .  Aceste formatiuni militare teritoriale puteau actiona independent in cazul unor razii sau al altor operatiuni militare minore sau unitar, in cadrul armatei Tarii Romanesti, cand era vorba de o amenintare majora.

Conducatorul suprem al armatei, in Tara Romaneasca, era domnitorul, atributiile sale militare fiind reliefate chiar de titulatura de voievod care in limba slavona se traduce prin conducatorul ostirii. Dupa domn comanda armatei cadea in seama marelui spatar sau a banului dupa caz, alti demnitari cu functii militare erau parcalabii, capitanii, judetii, etc.Cea mai veche unitate militara pare a fi steagul, pomenit in 1368 sub Vlaicu Voda, efectivele unui steag au variat situandu-se in jurul unei medii de 250 de soldati. Fiecare steag avea cate un stegar ce purta drapelul de lupta al unitatii respective care a dat si numele de steag al acestor unitati. Dupa steag in ordine crescatoare veneau urmatoarele unitati, ceata si palcul care regrupau mai multe steaguri.

Oastea cea mica era formata din slusbasi domnesti, slusbasi boieresti si boieri, curteni, militari de profesie cum erau vitejii, hansarii sau husarii (calareti), mercenari, cu o prezenta mica in secolele XIV-XV, mai numerosi din secolul XVI. Oastea cea mica era convocata pentru operatiuni reduse, respingerea unor invazii minore, lupta pentru putere impotriva unui boier razvratit sau a unui pretendent. În situatiile grave de razboi cu o putere straina cand soarta tarii era periclitata, era convocata oastea cea mare.

Despre Radu I avem o stire cum ca ar fi comandat din Venetia 20 000 de armuri pentru a-si echipa armata in vederea unei iminente confruntari cu regatul maghiar.

Din secolul XVI chemarea taranimii la oaste se face tot mai rar in primul rand datorita evolutiei tehnicii militare. Generalizarea armelor de foc, scumpe in comparatie cu armele traditionale, face imposibila inarmarea corespunzatoare a unor efective atat de mari iar mobilizarea lor cu tehnica invechita nu ar fi avut niciun sens in fata unor armate echipate modern. Acum este perioada cand corpurile de mercenari inregistreaza o crestere semnificativa printre efectivele militare ale Tarii Romanesti.

I.4.  Sistemul defensiv in Moldova

Un rol important in sistemul de aparare al Moldovei l-au avut cetatile de hotare si din interiorul tarii, mai putin numeroase decat in Transilvania.

Pe masura ce s-a generalizat folosirea artileriei ca arma de asediu, din a doua jumatate a secolului al XV-lea s-a impus marirea incintei prin ziduri mari si groase, care cuprindeau in mijlocul lor veche cetate; aceasta adaptare este foarte bine ilustrata de cetatile moldovene in vremea lui Stefan cel Mare.

Cat priveste straja, aceasta a avut doua intelesuri. Primul a fost acela de paza, asemanator cu posada. Privilegiul dat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni la 1408 prevedea ca acestia aveau de platit vama la straja, adica la punctul unde pazeau slujbasii domniei. Straja a mai avut insa si sensul de avanpost, adica de corp mic de oaste, trimis sa pazeasca sau sa asigure drumul oastei celei mari si sa-l supravegheze pe inamic. O serie de documente moldovene din secolul al XV-lea se refera la obligatia de a da strajeri sau de a merge la straja, de care unele sate erau scutite, ea fiind insa mentionata separat de oaste.

În vremea domniei lui Ieremia Movila, in Moldova s-a reorganizat functia portarului de Suceava - numit uneori si mai inainte hatman -, care a devenit hatman si parcalab de Suceavasi capetenie a slujitorilor, in vreme ce curtenii se aflau sub comanda marelui logofat. Amintit in Moldova pentru prima oara in 1592, marele aga avea sa fie comandantul dorobantilor, subordonat in aceasta calitate hatmanului. În ultimul deceniu al veacului al XVI-lea apar in documente si hotnogii, care in secolul al XVII-lea au comandat steagurile de slujitori, curtenii ramanand in continuare sub comanda vatafilor.

Foarte redus la inceput, numarul mercenarilor a crescut considerabil din a doua jumatate a veacului al XVI-lea, mai ales in ultimul deceniu, depasind cifra de 10.000 in timpul domniei lui Mihai Viteazul."

Posibilitatile de aparare ale Moldovei au scazut sensibil prin distrugerea cetatilor in vremea celei de-a doua jumatate a lui Alexandru Lapusneanu, din porunca sultanului. Voievodul Moldovei,

Grigore Ureche adauga ca prin aceasta masura sultanul urmarea sa slabeasca tara din temelie.

Principalul tip de fortificatie de pe teritoriul Moldovei medievale a fost cetatea. Pe teritoriul actualei Republici Moldova s-au pastrat cetatea Tighina si Cetatea Soroca, ambele amplasate pe malul drept al Nistrului, reprezentand cetati de frontiera, ce intrau intr-un sistem defensiv mai larg, care mai cuprindea si Cetatea Hotin si Cetatea Alba, situate astazi pe teritoriul Ucrainei. Pentru cetatile Soroca si Tighina sunt caracteristice volume compacte si dimensiuni relativ mici, proprii cetatilor construite in prima perioada de folosire, la o scara inca relativ redusa, a artileriei.

Despre aceste cetati de pe malul Nistrului Octavian Goga scria: 'Ridicate la Hotin, Soroca, Tighina si Cetatea Alba, cu scop initial de a sluji drept dig impotriva revarsarii tatarilor din Crimeea, aceste ziduri de un pitoresc remarcabil au avut de multe ori un rol determinant in razboaiele ruso-turce, gazduind intre altele exilul romantic al regelui Suediei Carol al XII-lea. Astazi se oglindesc tacute in apa Nistrului, inaltandu-si jgheaburile ca niste pumni stransi ai Europei'.

Cetatea de pamant din Tiraspol numita 'sredneia' ('de mijloc') nu intra in sistemul defensiv de pe malul drept al Nistrului. Ea a fost conceputa ca principala fortareata de tip Vauban a malului stang al Nistrului si era destinata pentru a servi drept refugiu ostasilor in eventualele ciocniri militare cu turcii si tatarii. Din tot complexul acestei cetati pana astazi s-a pastrat doar bastionul Vladimir.

Pe pamantul Republicii Moldova au existat cetati si intarituri de origine straina, astazi distruse sau disparute fara urme. Pe langa ruinele de secol XIV a intariturilor orasului medieval tataresc Sehr-al-Djeadid de la Orheiul Vechi, Basarabia mai pastreaza langa satul Palanca ruinele unei cetati turcesti, patrulatere in plan, ce avea moscheie, trei bastioane si un turn pentru praf de pusca - astazi inexistente.

Preuat din LINK

Nicolae Densusianu, Istoria militara a poporului roman, Editura Vestala, Bucuresti, 2003, p. 56

R. Rosetti, Istoria armatei a romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedica, Bucuresti 2003, p. 63

Ibidem, p. 64

*** Istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, Bucuresti, 1984, p. 110

Ibidem, p. 113

*** File din istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, Bucuresti, 1973, p. 54

R. Rosetti, Op. Cit., p. 71

Nicolae Densusianu, Op. Cit., p. 122

Ibidem, p. 124

M. Andreescu, Institutii medievale in spatiul romanesc, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003, p. 68

0 *** File din istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, Bucuresti,1973, p. 89

1 M. Maxim, Tarile Romane si Înalta Poarta, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 110

2 P.P. Panaitescu, Mircea cel Batran, Editura "Casa Scoalelor", Bucuresti, 1944, p. 15

3 M. Maxim, Op. Cit., p. 113

4 *** Arta militara a moldovenilor in secolul al XV-lea, Editura Militara, Bucuresti, 1959

5 R. Rosetti, Op Cit., p. 127

6 A. Pippidi, Institutii medievale in spatiul romanesc in secolele XVI-XVII, Editura Academiei, 1983, p. 156

7 Stefan Stefanescu, Istoria medie a Romaniei, Editura Albatros, Bucuresti, 1985, p. 46

8 Al. Buzescu, Domnia in Tarile Romane, Editura Polirom, Bucuresti, 1978, p. 167

9 I. Ferent, Cumanii si episcopia lor, Editura Casa Romaneasca, Bucuresti, 1954, p. 110

0 Serban Papacostea, Romanii in secolul al XIII-lea. Între cruciada si imperiul mongol, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 99

1 C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Tara Romaneasca in secolele XIV si XV, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1973, p. 121

2 *** Istoria romanilor, vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001, p. 459

3 Gh. Anghel, Cetati medievale, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1979, p. 166

4 Stefan Stefanescu, Istoria medie a Romaniei, Editura Polirom, Bucuresti,1965, p. 98

5 Ibidem, p. 101

6 N. Balcescu, Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum, Editura Polirom, Bucuresti, 1974, p. 207

7 Stefan Stefanescu, Op. Cit., p. 107

8 Gheorghe Anghel, Fortificatii medievale din piatra din secolele XIII-XVI, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 1986, p. 269

9 Ibidem, p. 271

0 *** Istoria romanilor, vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001, p. 484

1 Ibidem, p. 489

2 Nicolae Grigoras, Institutii feudale din Moldova, vol I, Organizarea de stat pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Minerva, Bucuresti, 1971, p. 161

3 Grigore Ureche, Letopisetul Moldovei,   Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1964, p. 191

4 *** Istoria romanilor, vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001, p. 504