În articolul său „Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen”, Ludwig von Mises a demonstrat o dată pentru totdeauna că, în regim de planificare socialistă, nu există mijloacele indispensabile calculului economic şi, de aceea, însăşi economia socialistă este „imposibilă” („unmöglich”) – nu doar ineficientă sau mai defavorabilă inovaţiilor sau dirijată fără beneficiul informaţiilor descentralizate, ci efectiv, cu adevărat şi literalmente imposibilă.
În acelaşi timp, el a stabilit că, pentru existenţa şi evoluţia societăţii umane, condiţiile necesare şi suficiente sunt libertatea, proprietatea şi banii neviciaţi: libertatea fiecărui individ de a produce şi de a se angaja în schimburi conform judecăţilor sale de valoare şi estimărilor anticipative ale preţurilor, independent formate; proprietatea privată neobstrucţionată asupra mijloacelor de producţie de toate tipurile şi ordinele, ca şi asupra bunurilor de consum; şi existenţa unui mijloc universal de efectuare a schimburilor, a cărui valoare să nu suporte variaţii dramatice sau imprevizibile.
Abolind fie şi numai una dintre aceste instituţii, societatea umană se dezintegrează într-o sumedenie de economii izolate autarhic şi de triburi prădalnice. Dar nu numai existenţa societăţii umane devine imposibilă o dată cu abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie de către un stat socialist de dimensiuni planetare; analiza lui Mises implică, de asemenea, faptul că socialismul distruge semnificaţia praxeologică a timpului şi anulează contribuţia specific teleologică a umanităţii la configurarea universului.
Deoarece critica socialismului elaborată de Mises a suferit răstălmăciri semnificative, datorate atât admiratorilor, cât şi adversarilor săi, argumentul prezentat în articolul din 1920 se cuvine reluat.
Problema calculului economic
(1) Ideea centrală şi originală a lui Mises este teza după care calculul monetar este instrumentul mental indispensabil pentru selectarea planului de producţie optim, din multitudinea vastă a modalităţilor disponibile de utilizare a factorilor de producţie, în cadrul unui sistem de diviziune socială a muncii. În absenţa posibilităţii de a recurge la calcule şi comparaţii ale beneficiilor şi costurilor de producţie, făcând uz de structura preţurilor monetare determinate în fiecare clipă pe piaţă, mintea umană nu este capabilă să cuprindă, să evalueze şi să direcţioneze decât procese de producţie de anvergură drastic redusă, care nu depăşesc limitele economiei gospodăreşti de tip primitiv.
Numărul practic nelimitat de planuri alternative de alocare a factorilor de producţie şi complexitatea copleşitoare a conexiunilor dintre ele provin din două caracteristici corelate ale lumii în care trăim. În primul rând, această lume este înzestrată cu o largă varietate de resurse relativ „nespecifice”, reciproc substituibile în măsuri mai reduse sau mai ridicate, în serii cuprinzătoare de procese economice. În al doilea rând, deoarece acţiunea umană însăşi implică raritatea ineradicabilă a elementului timp, ca şi a celorlalte resurse, va exista întotdeauna posibilitatea aproape inepuizabilă de a acumula capital şi de a prelungi structurile economice de producţie, multiplicând astfel la nesfârşit posibilităţile tehnice de combinare a factorilor de producţie.
Dată fiind, aşadar, infinitatea relaţiilor de complementaritate şi de substituibilitate simultan existente între diversele tipuri de resurse productive, o singură minte umană – fie ea şi miraculos înzestrată cu o cunoaştere completă şi adecvată a cantităţilor şi calităţilor factorilor de producţie disponibili, a celor mai avansate tehnologii de combinare şi transformare a acestor factori în bunuri de consum şi a mulţimii tuturor ierarhizărilor valorice individuale ale bunurilor de consum – încă ar fi cu desăvârşire incapabilă de a determina configuraţia optimă de alocare a resurselor, sau măcar de a sesiza dacă un anumit plan este grotesc şi distructiv anti-economic. Nu numai că o asemenea persoană atotcunoscătoare ar fi incapabilă să articuleze o soluţie raţională; el sau ea n-ar avea acces nici măcar la deplina „cuprindere” intelectuală a problemei, în toată complexitatea sa.
De aceea, explică Mises, „…mintea unui singur om – fie el şi cel mai genial – este prea slabă pentru a aprecia importanţa fiecăruia dintre extrem de multele bunuri de ordin superior. Nimeni nu poate stăpâni imensitatea nesfârşită a potenţialităţilor de producţie în aşa măsură încât să fie în stare a formula nemijlocit judecăţi de valoare evidente fără ajutorul calculelor.”
(2) Ceea ce se cere, aşadar, pentru a produce numerele cardinale necesare calculării costurilor şi beneficiilor proceselor de producţie este, în cuvintele lui Mises, „diviziunea intelectuală a muncii”, care se manifestă atunci când posesorii de proprietate privată au libertatea de a schimba bunuri şi servicii pentru bani, conform estimărilor anticipative ale preţurilor şi judecăţilor lor de valoare individuale. Astfel, într-o societate de piaţă, fiecare minte individuală joacă un dublu rol în determinarea cantităţilor calculului monetar. În rolul lor de consumatori, toţi actorii economici participă la licitarea monetară a stocurilor existente de bunuri finale, conform evaluărilor lor subiective, determinând astfel apariţia raporturilor de schimb monetare obiective, care stabilesc relaţii reciproce între valorile tuturor bunurilor de consum.
În lumina sistemului de preţuri ale bunurilor de consum astfel determinate, precum şi a cunoştinţelor existente despre condiţiile tehnologice de producţie, antreprenorii, urmărind maximizarea profitului economic monetar, licitează la rivalitate, pentru a dobândi serviciile factorilor productivi disponibili la momentul respectiv şi aflaţi iniţial în posesia aceloraşi consumatori (inclusiv cei care joacă roluri antreprenoriale). Se naşte astfel structura preţurilor monetare ale pieţei, un fenomen autentic „social”, graţie căruia fiecărei unităţi de bunuri şi servicii comercializabile i se asociază un număr cardinal socialmente semnificativ, înrădăcinat în mintea fiecărui membru în parte al societăţii, dar care întotdeauna transcende în mod necesar contribuţia oricărui intelect uman individual.
(3) Deoarece structura socială a preţurilor este distrusă necontenit şi din nou recreată, în fiecare moment, de către procesul competitiv de estimare anticipativă, confruntat cu schimbarea necontenită a datelor economice, antreprenorii au permanent la dispoziţie mijloacele de estimare a costurilor şi a veniturilor şi de calcul al profitabilităţii oricărui proces imaginabil de producţie.
O dată cu abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie non-umane, în regim socialist, pe de altă parte, procesul de estimare anticipativă trebuie să ia sfârşit, lăsând în urmă doar amintirea tot mai irelevantă a structurii finale a preţurilor pieţei. În absenţa licitărilor antreprenoriale competitive pentru resursele productive, dispare orice posibilitate de semnificare economică a amalgamului de productivităţi fizice potenţiale, încorporate în fiecare din miriadele de resurse naturale şi de bunuri de capital, aflate acum în mâinile planificatorilor centrali socialişti.
Chiar dacă planificatorii ar respecta preţurile monetare, care ar putea fi în continuare generate pe o piaţă neobstrucţionată a bunurilor de consum, sau dacă ar substitui propriile lor ierarhii valorice celor ale consumatorilor supuşi lor, încă nu ar exista nici o posibilitate pentru ei de a avea vreodată acces la cunoaşterea sau aproximarea „costului de oportunitate” al vreunui proces social de producţie. Acolo unde, din principiu, actorii se află în imposibilitatea de a compara costurile şi beneficiile estimate ale deciziilor lor, caracterul economic al activităţilor este, prin definiţie, exclus.
O societate lipsită de calcul monetar - aşadar, o societate socialistă - este, de aceea, literalmente o societate fără un sistem economic. Astfel, în ciuda interpretării, de acum convenţionale, pe care prieteni şi adversari deopotrivă au răspândit-o la unison, Mises nu se lansa în hiperbole retorice, ci exprima obiectiv o concluzie demonstrabilă a ştiinţelor economice, atunci când declara în articolul său: „Dacă nu există calcul economic, nu există nici economie. În societatea socialistă nu poate exista nimic din ceea ce înţelegem noi prin economie, deoarece calculul economic este cu neputinţă. […] Socialismul înseamnă eliminarea raţionalităţii din economie.”
(4) Socialismul va avea efecte deosebit de devastatoare asupra structurii capitalului unei economii. Fără o expresie unitară a preferinţelor de timp în termeni monetari, planificatorii centrali nu vor şti niciodată dacă investiţiile de resurse curente în stadiile superioare de producţie, din care rezultă produse fizice eterogene şi necomensurabile, vor genera o structură de ansamblu a producţiei ale cărei părţi componente sunt compatibile între ele şi a cărei dimensiune temporală proiectată este adaptată volumului de capital disponibil. Astfel, vor fi lansate procese tehnologice de ordin superior, ale căror produse finale se vor dovedi inutilizabile pentru continuarea proceselor de producţie, datorită lipsei factorilor de producţie complementari, indispensabili pentru acest scop.
În Uniunea Sovietică, de pildă, în plină criză acută de produse alimentare, zac pe câmp tractoare noi şi nefolosite care ruginesc în mijlocul lanurilor nerecoltate, fiindcă nu există suficientă benzină în vederea alimentării lor, forţa de muncă indispensabilă punerii lor în funcţiune sau facilităţile indispensabile depozitării recoltei. Una dintre consecinţele cele mai importante ale faptului că economiile planificate central funcţionează în cadrul unei economii mondiale de piaţă este că planificatorii pot studia şi pot copia grosolan economiile capitaliste, pentru a selecta procesele tehnologice care pot coexista într-o structură a capitalului cu un grad rezonabil de coerenţă. Presupunând că lumea întreagă, şi nu doar ţări izolate, ar fi fost supusă planificării centrale de-a lungul ultimei jumătăţi de secol, am fi asistat de mult la prăbuşirea iremediabilă şi la pulverizarea structurii globale a capitalului, iar umanitatea s-ar fi văzut catapultată înapoi la primitivismul autarhic.
(5) Aşadar, Mises a insistat de la început asupra faptului, în mod nesurprinzător trecut sub tăcere de criticii săi ostili şi făţarnici, că existenţa Uniunii Sovietice şi a altor economii planificate central nu este o falsificare a tezei sale referitoare la imposibilitatea economiei socialiste. Lăsând de o parte ineficienţa lor crasă, aceste economii îşi încropesc de fapt existenţa precară ca paraziţi ai procesului social de estimare anticipativă şi ai structurii integrate a capitalului, produse de piaţa mondială înconjurătoare. După cum arată Mises în articolul său, nici aceste economii, nici întreprinderile naţionalizate în cadrul unor economii capitaliste nu sunt autentic socialiste: ambele entităţi „se sprijină, în conducerea afacerilor lor, pe cadrul economic ambiant al pieţei libere, astfel încât caracteristica definitorie a economiei socialiste nu se poate materializa actualmente la ele sub nici o formă. În unităţi de stat şi cooperatiste se introduc inovaţii tehnice doar pentru că efectul lor se poate observa la întreprinderile private de acelaşi profil, autohtone sau străine, şi pentru că acea industrie privată care fabrică mijloacele necesare acestor inovaţii stimulează introducerea lor. În aceste unităţi se pot constata avantajele restructurării, fiindcă de jur împrejurul lor dăinuie o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe sistemul monetar, aşa încât ele sunt capabile să calculeze şi să contabilizeze, ceea ce unităţile economice socialiste nu ar putea face într-un mediu pur socialist.”
(6) Dar contribuţia lui Mises nu se încheie cu demonstraţia faptului că socialismul trebuie să nimicească activitatea cu caracter economic din cadrul sferei sociale; el identifică de asemenea implicaţiile socialismului asupra dezvoltării minţii umane. O dată cu disoluţia producţiei sociale – consecinţă inevitabilă a impunerii unui stat socialist pe scară planetară – omenirea va fi curând redusă la dependenţă de activităţi economice desfăşurate în relativă izolare. Procesele primitive de producţie - adecvate economiilor autarhice - nu presupun calcul economic cu utilizarea numerelor cardinale şi, în simplitatea lor, asemenea procese nu necesită nici prea multe calcule de felul celor specifice rezolvării problemelor pur tehnice. Încetând de a mai depinde de efectuarea unor operaţii aritmetice pentru a se întreţine, mintea umană începe să-şi piardă capacităţile computaţionale caracteristice.
Analiza misesiană a efectelor socialismului mai are, în fine, încă o implicaţie foarte semnificativă. Dată fiind imposibilitatea clădirii şi menţinerii unei structuri a capitalului în absenţa calculului monetar, economia unei societăţi umane în regim socialist sfârşeşte prin a se reduce la proceduri gospodăreşti ultrascurte şi repetitive, cu utilizarea unui minimum de capital şi cu posibilităţi reduse de ajustare la dorinţe noi. Consecinţa este că însuşi timpul – în accepţiunea praxeologică a unei distincţii între prezent şi viitor – încetează de a mai juca vreun rol în activitatea oamenilor. Bărbaţi şi femei, în existenţa lor lipsită de capital, de pe o zi pe alta, încep să resimtă timpul asemenea fiarelor sălbatice – nu activ, ca un mijloc de planificare şi acţiune, ci în mod pasiv, ca simplă durată. Omenirea ca forţă teleologică în univers este, prin urmare, cu necesitate rezultatul fenomenelor inextricabil corelate care sunt calculul economic şi capitalul. Astfel, socialismul extermină, la propriu, nu doar economia şi societatea, ci şi intelectul şi spiritul uman.
Mises şi hayekienii
(1) Este deosebit de importantă recunoaşterea faptului că, atât în articolul său originar, cât şi în toate scrierile sale ulterioare consacrate aceluiaşi subiect, Mises identifică invariabil problema unică şi insolubilă a socialismului ca fiind imposibilitatea calculului economic – şi nu, aşa cum susţinea F.A. Hayek, absenţa unui mecanism eficient de transmitere a informaţiilor către planificatori. Diferenţa între Mises şi Hayek se reflectă atât în concepţiile lor referitoare la funcţia socială a competiţiei, cât şi în replicile lor ulterioare, prilejuite de confruntarea cu socialiştii matematicieni şi „de piaţă”. De fapt, Mises a anticipat şi a respins poziţiile ambelor grupuri încă din articolul său iniţial. Totuşi, poziţia adoptată de Mises în aceste privinţe a rămas până astăzi în general necunoscută sau omogenizată cu cea a lui Hayek.
(2) Pentru Mises, punctul de plecare pentru planificarea antreprenorială a producţiei într-o economie de piaţă este experienţa structurii preţurilor de piaţă prezente (mai precis, din trecutul imediat), deopotrivă cu aceea a datelor economice subiacente. Cunoaşterea preţurilor pieţei din trecut de către antreprenor nu reprezintă un substitut al informaţiei calitative despre economie, aşa cum pare Hayek să susţină, ci este complementul său necesar. Lucrurile stau astfel, pentru Mises, deoarece relevante pentru planurile de producţie consumatoare de timp, deci inevitabil orientate către viitor, sunt configuraţiile preţurilor aşa cum se vor structura ele la momente de timp viitoare. Dar antreprenorii nu pot niciodată să cunoască preţurile viitoare nemijlocit; ei nu pot decât să le estimeze anticipativ, în lumina „experienţei” preţurilor trecute pe care o deţin şi a „înţelegerii” interpretative a transformărilor care vor afecta configuraţia prezentă a datelor economice, de care sunt capabili. Indiferent dacă dorim sau nu să descriem, în termenii lui Hayek, anticiparea antreprenorială şi estimarea anticipativă ca pe o procedură de „descoperire” a informaţiilor, ceea ce contează este că, pentru Mises, acesta este punctul indispensabil de plecare al procesului competitiv, şi nu culminarea sa socială.
Cu alte cuvinte, procesul de anticipare şi estimare anticipativă a structurilor viitoare ale preţurilor, în care descoperirea de noi informaţii poate juca un rol, este o fază precompetitivă şi nonsocială, care precede şi condiţionează, aşadar, licitarea antreprenorială competitivă a factorilor de producţie existenţi şi care se desfăşoară exclusiv în sfera de cuprindere a intelectelor individuale. Funcţia socială a competiţiei, pe de altă parte, este estimarea anticipativă obiectivă, în termeni monetari, a bunurilor de ordin superior, sine-qua-non-ul calculului antreprenorial al profitabilităţii planurilor alternative de producţie. Astfel, competiţia dobândeşte caracteristicile unui proces esenţialmente social nu fiindcă ar presupune în mod necesar descoperirea de informaţii, care este inevitabil o sarcină individuală, ci deoarece, în absenţa preţurilor monetare, determinate competitiv, ale tuturor factorilor de producţie, chiar posedând literalmente toată cunoaşterea din lume, un individ ar rămâne incapabil să aloce în mod economic resursele productive, în cadrul unui sistem de diviziune socială a muncii.
(3) Mises porneşte, aşadar, în toate scrierile sale consacrate acestui subiect, de la premisa că planificatorii posedă informaţii complete atât despre evaluările bunurilor finale de către consumatori, cât şi despre diversele mijloace de producere a acestor bunuri, disponibile în condiţiile tehnologice cunoscute. Mises scrie, de pildă: „Conducerea economică ar putea şti exact ce fel de bunuri sunt necesare cel mai urgent… De asemenea, ar putea fi capabilă să stabilească şi cât de mare este valoarea unui singur mijloc de producţie, calculând consecinţele deficitului rezultat în urma îndepărtării respectivului mijloc de producţie”. În ciuda acestor cunoştinţe, administratorii socialişti ar fi incapabili să ajungă la o estimare anticipativă socială utilă a mijloacelor de producţie, în termeni cardinali. Aceasta nu poate lua naştere decât în prezenţa proprietăţii private şi a schimbului de resurse productive, care generează competiţie catalactică între producătorii independenţi, indispensabilă procesului de imputare, din care rezultă preţurile monetare semnificative ale acestor resurse.
(4) Anticipând raţionamentele de mai târziu ale socialiştilor de piaţă, Mises argumentează că orice tentativă de implementare a calculului monetar prin forţarea sau stimularea managerilor întreprinderilor socialiste, astfel încât să acţioneze ca antreprenori maximizatori ai profitului (sau, încă mai absurd, ca egalizatori ai preţului cu costul marginal), se izbeşte de faptul insurmontabil că aceşti manageri nu se interesează de capitalul şi produsul întreprinderilor respective în calitate de proprietari. De aceea, activitatea lor de rivali care licitează pentru dobândirea fondurilor de investiţii şi achiziţia de resurse productive va genera, în mod necesar, rate ale dobânzii şi preţuri în întregime şi inevitabil arbitrare şi inutile ca instrumente ale calculului economic.
Lipsa de semnificaţie a acestor aşa-zise „preţuri parametrice” ale socialismului de piaţă şi incapacitatea lor de a duplica structura preţurilor de piaţă sunt o consecinţă a faptului că ele sunt în întregime condiţionate de recompensele, penalizările şi celelalte aranjamente instituite de posesorii monopolişti ai factorilor de producţie (planificatorii) pentru a ghida comportamentul managerilor de care dispun. Dar un asemenea sistem de incitative manageriale este el însuşi un produs al minţii umane individuale, care ar trebui să rezolve ea însăşi problema evaluării factorilor de producţie, înainte chiar de a spera, măcar, să determine structura adecvată de incitative (devenită, prin urmare, superfluă).
(5) Hayek şi hayekienii sunt sceptici cu privire la rapiditatea şi eficacitatea cu care cunoştinţele dispersate despre circumstanţele economice schimbătoare pot fi încorporate în sistemul de preţuri socialist. Dar această problemă este în întregime irelevantă pentru evaluarea analizei misesiene. Indiferent cât de bine informaţi s-ar dovedi managerii socialişti, operaţiunile lor de licitare pe „piaţa” factorilor de producţie, în funcţie de care planificatorii centrali sunt ţinuţi să ajusteze preţurile parametrice ale sistemului, emană dintr-un ansamblu arbitrar de directive ale planificatorilor înşişi, şi nu din competiţia între posesorii de proprietate privată. Preţurile n-ar putea fi mai inutile pentru calculul economic nici dacă planificatorii ar evita şarada elaborată şi risipitoare a orchestrării unei pseudo-pieţe, optând pur şi simplu pentru extragerea lor direct dintr-o pălărie.
(6) Mai mult, din punctul de vedere misesian, inconvenientele preţurilor socialismului de piaţă nu sunt o consecinţă a faptului că aceste preţuri ar trebui, chipurile, tratate de către manageri ca mărimi „parametrice”, după cum au susţinut recent, în mod surprinzător, unii dintre admiratorii lui Mises. Problema este tocmai că asemenea preţuri nu sunt cu adevărat parametrice din punctul de vedere al tuturor membrilor societăţii. Preţurile generate de piaţa liberă sunt semnificative pentru calculul economic deoarece – şi în măsura în care – ele sunt determinate de un proces social de estimare anticipativă, care, deşi este rezultatul inevitabil al operaţiilor mentale ale tuturor consumatorilor şi producătorilor, afectează planurile de vânzare şi cumpărare ale fiecărui actor individual ca un factor extern inalterabil.
(7) În anii 1930, Hayek şi misesianul britanic Lionel (ulterior Lord) Robbins au făcut o regretabilă şi întru totul nejustificată concesie celor ce pretindeau că metodele economiei matematice ar putea fi solicitate cu succes pentru soluţionarea problemei calculului socialist. În replică la argumentul după care preţurile factorilor de producţie ar putea fi generate ca soluţie a unui sistem de ecuaţii simultane care încorporează datele fixe ale sistemului economic, Hayek şi Robbins au susţinut că acest rezultat este adevărat în „teorie”, dar foarte problematic în „practică”.
Motivul impracticabilităţii sale, susţineau Hayek şi Robbins, este că, într-o economie reală, dorinţele consumatorilor, resursele disponibile şi tehnologia sunt supuse unor modificări continue şi imprevizibile. De aceea, până când să adune planificatorii volumul uriaş de informaţii necesar formării masivului sistem de ecuaţii care se cer apoi rezolvate (manual sau mecanic, deoarece nu existau computere ultrarapide în anii ‘30), sistemul de preţuri astfel obţinut ar deveni complet inaplicabil economiei curente, ale cărei date subiacente se vor fi modificat rapid şi imprevizibil între timp.
Din nefericire, poziţia avansată de Hayek şi Robbins a fost interpretată de majoritatea economiştilor ca având semnificaţia unui punct final în dezbaterea referitoare la calculul socialist, punct care marca, din partea taberei misesiene, concesia faptului că socialismul ar putea în cele din urmă calcula, eventual cu oarecari întârzieri în practică. Mai mult, unii autori austrieci contemporani, într-un efort tardiv de revendicare a poziţiei teoretice dominante, au reconstruit argumentul antisocialist, pornind de la sugestiile ulterioare ale lui Hayek, din articolele sale consacrate informaţiei şi competiţiei, care, în ciuda rafinamentului lor persuasiv, sunt tulburător de cvasi-walrasiene, nesocotind, s-ar putea spune, intervalul de timp dintre preţurile prezente şi cele viitoare. Rezultatul a fost o retragere dramatică, deşi nerecunoscută, de pe poziţiile rămase fără replică ale criticii misesiene iniţiale – care sublinia imposibilitatea absolută a calculului economic în absenţa preţurilor de piaţă – pe o poziţie diferită, hayekiană, axată pe critica ineficienţei relative a mecanismelor de descoperire, comunicare şi utilizare a cunoştinţelor în procesul de alocare a resurselor productive, în raport cu piaţa.
(8) În contrast dramatic cu replica Hayek-Robbins şi cu critica austriacă reconstruită, respingerea neglijată a socialiştilor matematicieni, datorată lui Mises, aşa cum este ea schiţată în articolul său iniţial şi dezvoltată în Human Action, nu se abate câtuşi de puţin de la perspectiva esenţială şi fundamentală a calculului economic. Astfel, Mises porneşte de la premisa că datele subiacente unei economii de piaţă date îngheaţă brusc, pe veşnicie, şi le sunt revelate planificatorilor centrali proaspăt numiţi.
Cu admirabilă pătrundere, Mises demonstrează că, în ciuda eliminării de pe firmament a problemelor hayekiene de informaţie, planificatorii vor fi în continuare incapabili să calculeze optimul sau orice altă structură coerentă de întrebuinţare a factorilor de producţie. Motivul este că structura existentă a capitalului, calificările existente şi dispunerea curentă a forţei de muncă sunt, iniţial, mal-ajustate noii configuraţii de echilibru a datelor economice. Planificatorii ar fi, în consecinţă, siliţi să ia decizii referitoare la alocarea fluxului de servicii productive, optând între miriadele potenţiale de procese tehnologice de producţie şi posibilităţile de realocare şi calificare a forţei de muncă, astfel încât să se angajeze pe drumul optim de ajustare către echilibru, corespunzător stocurilor bunurilor de capital, calificărilor şi facilităţilor locative existente. Complexitatea ameţitoare a acestei decizii alocaţionale ţine de faptul că planificatorii vor fi confruntaţi cu alte condiţii, în fiecare moment al intervalului de timp în care se derulează acest proces de tranziţie în condiţii de dezechilibru, deoarece cantităţile şi calităţile serviciilor productive disponibile sunt, ele însele, în flux constant, fiind determinate, în ultimă instanţă, tocmai de stocurile de bunuri fizice şi de calificările care sunt, în mod progresiv, transformate.
(9) Pentru a complica această problemă dincolo de orice limită, se adaugă faptul că nivelarea veniturilor în noul regim socialist şi fluctuaţiile sale inevitabile, datorate transformării structurilor de producţie, ar genera o revoluţie continuă a structurii cererilor de consum, pe durata perioadei de tranziţie. Cu siguranţă, Mises nu exagera conchizând că „tranziţia către socialism schimbă toate datele existente în aşa măsură, încât racordarea la ultima fază a economiei de piaţă este imposibilă. Dar atunci avem în faţă panorama unei orânduiri socialiste ce pluteşte în derivă pe oceanul tuturor combinaţiilor economice imaginabile, fără busola calculului economic.”
De aceea, chiar admiţând că metodele matematice ar putea genera un set coerent de preţuri, corespunzător datelor fixe ale configuraţiei de echilibru, această soluţie este inadecvată problemelor de calcul economic, pe care le ridică dinamica tranziţiei către echilibru. Prin urmare, utilizarea unor asemenea preţuri pentru alocarea resurselor este incompatibilă cu dezideratul ca economia să atingă echilibrul, cel puţin atâta vreme cât structura capitalului şi întregul sistem social de producţie nu au fost demolate.
Astfel, teza iniţială a lui Mises rezistă pe cont propriu împotriva tuturor contraargumentelor, fără a necesita rectificări sau amendări: în lipsa proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a competiţiei catalactice pentru dobândirea lor, nu poate exista calcul economic şi alocare raţională a resurselor, în condiţiile diviziunii sociale a muncii. Pe scurt, atât economia, cât şi societatea socialistă sunt imposibile.
Dincolo de socialism
(1) Însă chiar dacă teza lui Mises rămâne validă, oare mai poate ea fi relevantă într-o lume în care economiile planificate de tip socialist s-au năruit ca şi când ar fi fost înjghebate din cărţi de joc? Răspunsul este un „da” răsunător, deoarece din argumentaţia lui Mises rezultă că „fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de utilizarea banilor ne îndepărtează, deopotrivă, şi de economia raţională”.
Creşterea neîntreruptă a aparatului de stat american şi a altor state asistenţiale de tip occidental, hipertrofice, rapace, injuste şi respingătoare implică o serie necurmată de asemenea paşi. Privind lucrurile sub un unghi diferit, economiile planificate din răsăritul Europei, la al căror deces binemeritat am avut privilegiul să asistăm, erau, după cum am menţionat mai sus, departe de a fi economii socialiste autentice, în sens misesian, dată fiind posibilitatea lor de a face comerţ şi de a examina complementarităţile capitalului şi preţurile de pe piaţa mondială. Erau mai degrabă – iar Uniunea Sovietică, China şi altele încă mai sunt – entităţi monopoloide gigantice care suprimă pieţele interne de bunuri de capital, dar întreţin în continuare legături subiective şi obiective cu ordinea pieţei mondiale, care le permite să-şi calculeze grosolan acţiunile.
Pe măsură ce statul asistenţial parazitar îşi dezvoltă puterea de a practica inflaţia monetară, de a reglementa şi de a interveni în economia sa gazdă „mixtă“, putem anticipa că activităţile productive se vor desfăşura tot mai haotic, fiind tot mai puţin orientate de preţuri de piaţă rezultate dintr-un proces social. De fapt, cu mult înainte de atingerea stadiului deplinei socializări, atât economia, cât şi societatea vor prinde să se dezintegreze, printre pieţe care nu mai echilibrează cererea cu oferta, în condiţii de revitalizare a trocului, de volume şi configuraţii tot mai puţin eficiente ale firmelor de afaceri, de alocare greşită şi ineficienţă tehnică a resurselor productive şi de declin dezastruos al investiţiilor brute de capital, al productivităţii muncii şi al nivelului de trai. În cazul Statelor Unite, pericolele care ameninţă în mod curent cu bascularea unor sectoare întregi ale economiei în haos calculaţional pot fi ilustrate prin câteva exemple.
(2) Să începem cu inflaţia. Unul dintre factorii cei mai importanţi care limitează posibilităţile guvernelor Statelor Unite şi ale celorlalte economii mixte de a reinstitui politicile monetare inflaţioniste care au declanşat creşterile de preţuri, exprimate în procente cu două cifre din anii ‘70, este coexistenţa unor pieţe de capital globale intim integrate, corelată cu rivalitatea acerbă dintre băncile centrale, care-şi exercită în mod independent privilegiile de emisiune a monedelor discreţionare naţionale. Orice ţară care cochetează cu politici monetare acut inflaţioniste se confruntă cu pericolul unei deprecieri rapide a ratelor de schimb valutar corespunzătoare monedei respective, al unei retrageri precipitate a investitorilor de pe pieţele de capital autohton şi de ridicare explozivă a dobânzilor. În jargonul curent, autorităţile monetare, inclusiv cele ale ţărilor mari, asemenea Statelor Unite, au „scăpat de sub control ratele naţionale ale dobânzii”.
Pe de altă parte, şi-a făcut apariţia o mişcare larg mediatizată dedicată realizării unui spor de „coordonare” a politicilor monetare şi fiscale internaţionale, sau chiar introducerii unei bănci centrale supranaţionale, împuternicite să emită o monedă discreţionară unică. În fond, ţelul acestor proiecte este de a slăbi constrângerile impuse inflaţiei monetare pe scară naţională, pentru a îngădui politicienilor, birocraţilor şi intereselor speciale aliate lor să extragă în mod insidios un flux tot mai generos de profit şi „bunăstare” („welfare”) din sectoarele productive ale economiilor respective.
Mai important din punctul nostru de vedere, aceste aranjamente monetare internaţionale sporesc în mod dramatic ameninţarea hiperinflaţiei şi a dezintegrării economiei mondiale de piaţă pe care o implică aceasta. Mai mult, chiar dacă ar fi strunită înainte de a degenera într-un colaps monetar hiperinflaţionist, o porţie de inflaţie galopantă, administrată unei economii fondate pe o structură complexă şi multiform dezvoltată a capitalului, ar falsifica drastic calculul monetar, cauzând consumul capitalului şi o prăbuşire severă a nivelului de trai.
(3) Altă direcţie din care ne ameninţă haosul calculaţional este asistenţa medicală. Prin subvenţionarea sălbatică şi stimularea cererii pentru serviciile de asistenţă medicală în beneficiul grupurilor de interese speciale, guvernul Statelor Unite a pus în mişcare, începând de la mijlocul anilor 1960, spirala ascendentă, fără sfârşit a costurilor asistenţei medicale.
În plus, structura iraţională şi labirintică a reglementărilor şi prohibiţiilor impuse industriilor de către guvern a distorsionat grav alocarea resurselor, reducând oferta şi ridicând şi mai mult costurile asistenţei medicale. Rezultatul tragic, dar previzibil, al acestor intervenţii este eliminarea completă de pe piaţă a asistenţei medicale a multor membri nesubvenţionaţi ai societăţii, depăşiţi efectiv de preţurile prohibitive. Soluţia simplă şi umană a acestei tragedii ar fi blocarea rapidă a subsidiilor antisociale şi demantelarea structurii reglementative distructive, pentru a permite procesului de evaluare competitivă în termeni monetari şi de alocare a resurselor să se desfăşoare neobstrucţionat.
Desigur însă, dinamica internă a statului asistenţial este de a nu se retrage niciodată şi de a nu risca dezafectarea puternicului şi răsfăţatului său sistem clientelar, de pildă a Asociaţiei medicilor americani, a Asociaţiei pensionarilor americani, a birocraţiilor solid împământenite din spitalele nonprofit, ş.a.m.d. Şi iată că, acum, se agită perspectiva „asigurării naţionale a asistenţei medicale”, care este un eufemism pentru socializarea până la capăt a sectorului îngrijirilor medicale, cu deficitele, suprimarea şi mai pronunţată a incitativelor competitive şi deteriorarea calităţii care vor rezulta de aici. Dar toate acestea nu sunt decât un exemplu în plus al logicii demenţiale a statului asistenţial. Deoarece guvernul nu produce nimic de preţ în termenii estimărilor sociale, el nu poate decât să furnizeze bunăstare unora, sifonând resurse a căror dizlocare distruge aranjamentele economice pe care se întemeiază bunăstarea altora. Tentativele de remediere a efectelor distructive imputabile politicilor sale precedente, atunci când acestea se dovedesc aducătoare de impopularitate politică, conduc statul asistenţial spre comiterea altor acte distructive izolate, până când sfârşeşte, cu o ultimă şi crudă ironie, prin a adopta politica de distrugere integrală a societăţii şi a bunăstării umane, care este socialismul.
(4) Ne confruntăm, în fine, cu politicile de „protecţie” a mediului, care devin, în mod progresiv, tot mai larg aplicabile şi la a căror implementare se veghează cu mijloace tot mai draconice. În măsura în care asemenea politici trec dincolo de protecţia drepturilor individuale şi a proprietăţii private – şi de acum trec mult, mult dincolo de acest punct – ele devin antisociale, distrugând capitalul şi nivelul de trai. De fapt, de multe ori, dacă nu întotdeauna, ceea ce se urmăreşte – şi ceea ce constituie subvenţia asistenţială în natură, de care beneficiază minoritatea prosperă şi bine organizată a ecologiştilor din straturile superioare ale clasei de mijloc – este obliterarea productivităţii economice per se.
Aşa stau lucrurile, de pildă, cu reglementările ecologiste care interzic activităţile de dezvoltare pe marea majoritate a teritoriului Alaskăi, de-a lungul unei părţi semnificative a coastei californiene sau cu propunerile recente de suprimare a dezvoltării în pădurile tropicale amazoniene şi de menţinere pe veci a Antarcticii sălbatice, prin măsuri coercitive.
Inutil de adăugat, reglementările de utilizare a resurselor naturale, centralizate şi împinse până la capăt, pentru care pledează unii ecologişti fanatici, sunt echivalente cu abolirea proprietăţii private asupra resurselor naturale şi asupra structurilor de producţie. Conexiunea între ecologism şi socialism devine şi mai clară atunci când realizăm că ceea ce socialismul provoacă în mod neintenţionat – abolirea umanităţii ca forţă teleologică, ce adaptează natura scopurilor sale – este tocmai ţelul programului ecologist radical.
Concluzie
Semnificaţia articolului publicat de Mises în 1920 trece mult dincolo de demonstraţia devastatoare a imposibilităţii economiei şi societăţii socialiste. Articolul furnizează raţiunea de a fi a sistemului preţurilor, a pieţelor absolut libere, a inviolabilităţii proprietăţii private şi a banilor neviciaţi. Mesajul său va continua să fie relevant câtă vreme economiştii şi politicienii vor mai dori să înţeleagă de ce chiar şi intervenţiile guvernamentale minore nu aduc niciodată rezultate benefice din punct de vedere social. „Calculul economic într-o comunitate socialistă“ este, cu siguranţă, unul dintre cele mai importante articole economice scrise în acest secol.
https://mises.ro/287/de-ce-este-imposibila-o-economie-socialista